Biruinţa asupra morţii

Soţul mi-e mult prea drag, a spus ea solului. Ţin la zilele lui mai mult decât la mine. Singura mea durere e că n-o să-l mai văd. Altminteri, eu sunt gata să plec, fără zăbavă, jos, sub pământ, la Hades, doar să trăiască el.

Iar solul, zeul morţii, Tanatos, cel ce are o sabie tăioasă, s-a învoit s-o ia pe tânăra Alcesta, în locul lui Admet. S-a apropiat de ea, cu sabia în mână, tăindu-i o şuviţă din părul mătăsos. Cum i-a tăiat şuviţa, Alcesta a-nchis ochii, scoţând doar un suspin:

— Admet, rămâi cu bine. Eu te-am iubit nespus.

A lunecat pe lespezi. Trupul i s-a răcit.

Vă-nchipuiţi ce jale a potopit palatul! Inima lui Admet s-a sfâşiat de chinuri, văzând pe cea mai bună şi cea mai credincioasă dintre soţiile ce-au trăit pe pământ pierind sub ochii lui.

— Mai bine muream eu, zicea, plângând, Admet. Cum să se ducă ea, atâta de frumoasă, atât de tânără? Cum să-şi jertfească ea zilele netrăite, doar ca să trăiesc eu? Nu-mi trebuie nici mie viaţa fără de ea.

Tocmai când aveau loc întâmplările-acestea în palatul din Fera, a sosit şi Heracle. Admet, care-l iubea şi-l preţuia nespus pe eroul Heracle, n-a vrut să-l întristeze cu suferinţa sa.

Şi nu i-a spus nimic din chinul ce-l rodea. A poruncit să fie Heracle ospătat cu tot ce-avea mai bun: bucate, băuturi şi fructe din grădini. I-a-ntins o masă mare.

Atâta că Heracle, în timp ce sta la masă, a şi băgat de seamă că toţi aveau şiroaie de lacrimi pe obraz.

A întrebat pe-o slugă, a întrebat-o pe-alta, şi până la sfârşit a aflat adevărul.

„O, preabunul meu prieten, a cugetat Heracle, n-ai vrut să mă mâhneşti! Numai că am aflat. Mă voi lupta cu moartea ce ţi-a răpit soţia, şi am s-o smulg lui Hades. „

Noaptea, când toţi dormeau, Heracle s-a sculat uşor din aşternut. Ştia că-n prima noapte, după ce-nchidea ochii oricare muritor, venea zeul Tanatos ca să ridice umbra trupului adormit.

S-a furişat Heracle, în taină, spre lăcaşul unde zăcea Alcesta. Potrivit datinei, nu avea voie nimeni să stea prin apropiere când trebuia să vină zeul morţii, Tanatos. Însă eroul nostru s-a aşezat la pândă. A aşteptat un timp, şi-a auzit deodată fâlfâitul de aripi al zeului Tanatos. Atunci s-a repezit şi l-a cuprins pe zeu în braţele-i vânjoase. S-au luptat toată noaptea. Spre ziuă l-a trântit Heracle pe Tanatos cu pieptul la pământ şi l-a legat în ştreanguri. Moartea fusese-nvinsă23.

— Nu-ţi mai dau de-aici drumul, iar sabia ţi-o sfarm, i-a glăsuit Heracle, dacă nu redai viaţa soţiei lui Admet şi dacă n-ai să juri că şi prietenul meu va rămâne în viaţă.

Nemaiavând ce face, Tanatos a jurat. A-ntors-o iar la viaţă pe tânăra regină; l-a lăsat şi pe Admet să vieţuiască-n tihnă.