Aheii se leagă sub pântecele oilor şi ies din peşteră

Și s-au pornit, buluc, ciclopii, spre peşterile-ntunecate unde-şi făcuseră culcuş, nemailuând seamă la feciorul zeului mărilor Poseidon, care urla necontenit şi se izbea de toţi pereţii peşterii sale, tot căutând pe Nimeni şi pe soţii săi.

Însă Ulise şi cu soţii săreau prin peşteră mai sprinteni decât căpriţele de munte şi îi scăpau mereu din mâini.

Asta până spre dimineaţă, când oile s-au grămădit la gura peşterii, să iasă. Atâta numai că Ulise legase câte trei berbeci, bine-n curmeie, laolaltă. Şi pe sub pântecele lor prinsese câte un oştean. Şi el se agăţase ţeapăn de cel mai mare animal, starostele berbecilor din turmele lui Polifem.

Ciclopul s-aşezase-n uşă, pipăia oile pe spate. Iară aheilor, în piept le bătea tare inima, de bucurie, că uriaşul nu era cât de cât deştept şi nu căta sub pântec turma.

Aşa au izbutit Ulise şi soţii lui să ias-afară şi să alerge, cu grăbire, pe vasul care-i aştepta în golfuleţul liniştit. Şi, urcaţi pe corabie, au început să şi vâslească, până ce au ajuns în larg. De-acolo a strigat Ulise:

— Hei, Polifem! Hei, Polifem, acela care ţi-a scos ochiul nu este Nimeni, cum credeai, ci-s eu, Ulise. din Itaca. Hei, Polifem, te-am păcălit!

O! Când a auzit ciclopul a înşfăcat o stâncă mare cât un palat. Ce un palat?! Un munte-ntreg! Şi l-a azvârlit în apa mării, răcnind cu ciudă:

— Vai! Auzisem prevestirea că tu, Ulise, vei veni. Însă credeam că-i un uriaş, şi nu un vierme cum te-arăţi.

— Un vierme, însă înţelept, iar tu, puternic eşti ca zeii, dar eşti netot, o Polifem! a glăsuit din nou Ulise, în timp ce stânca aruncată de Polifem zguduia vasul.

Şi valurile se săltau şi clocoteau în jurul lor, pentru că Polifem, uriaşul, striga acum pe tatăl său, stăpânul mărilor, Poseidon:

— O! Tată, tu, răsari din ape şi pedepseşte-l pe Ulise. Nu-l lăsa să se-ntoarc-acasă! O! Tată. Tată. pedepseşte-l.

Dar grecii hohoteau pe punte, auzind ţipetele lui înverşunate către ape; căci preaisteţul din Itaca le da curaj zicând aşa:

— Am învins noi oraşul Troia, căruia soarta îi urzise să fie-n veci nebiruit, căci avea ziduri ridicate de zeii-Apolo şi Poseidon. Şi-am înfruntat pe-olimpienii, care îl sprijineau pe Priam: Apolo, Artemis, şi Leto, şi Afrodita, şi nebunul zeu al războiului, feciorul Herei. Şi nu o să răzbim prin marea ocârmuită de Poseidon? Eu nu mă tem deloc de el, de vreme ce-am înfrânt destinul cetăţii Troiei. Prindeţi în mâinile voinice vâslele tari şi să pornim fără de teamă mai departe.

Şi pornind grecii, fără frică, au ajuns într-o insulă unde domnea, pe voia sa, Eol, regele peste vânturi8.