În insula lui Eol şi în ţinutul lestrigonilor

Aici Ulise i-a grăit cu vorba sa meşteşugită zeului Eol cel măreţ şi i s-a plâns că l-au lovit pe-ntinsul mărilor furtuni. Furtuni pe care le-au iscat chiar vânturile ne-ndurate. Ulise i-a vorbit atât de iscusit şi de frumos, încât Eol, ce nu primeşte pe nimeni oaspe-n casa lui, l-a primit bine şi cu cinste. Iar la plecare i-a adus, în semn de mare preţuire, într-un burduf, făcut din piele, legat la gură cu un lanţ în întregime de argint, acele vânturi ce umblau, pe-ntinsul mării, deseori.

— Să le păstrezi. Să le dai drumul, numai când ai s-ajungi la ţintă, a glăsuit regele Eol.

Nu lăsase în libertate decât pe vântul de apus, Zefirul cel îmbălsămat, ca să-i împingă pânzele corăbiilor către Itaca. Dar zeul Eol l-a rugat un singur lucru pe Ulise: să nu arate nimănui ce se găseşte în burduf, nici măcar celorlalţi ahei.

Plutind ei apoi peste mare, însoţitorii lui Ulise au socotit că în burduf se află aur şi argint. Şi pândind toţi un timp prielnic, când el, Ulise, dormea dus, au desfăcut din lanţ burduful. Iar vânturile au ieşit şi s-a dezlănţuit furtuna. Şi ce furtună! Niciodată nu mai bătuseră-mpreună atâtea vânturi peste mare. Toate-n acelaşi timp suflau şi zguduiau genunea neagră a apelor până-n adânc.

Sub vijelia cea grozavă, s-a deşteptat însă Ulise, şi fiind navigator destoinic, după destule încercări, au reuşit să poposească la ţărmul altei insule.

Însoţitorii lui Ulise, cu unsprezece din corăbii, au şi tras repede la ţărm. Numai Ulise a rămas, prevăzător, în largul mării. El s-a urcat sus, pe catarg, să cerceteze insula, cu ochii lui străbătători9.

Însă pe insula aceasta trăia un neam, zis lestrigonii, uriaşi şi mâncători de oameni.

Şi chiar sub ochii lui Ulise, neputincios stând pe catarg, uriaşii au sărit îndată, au sfărâmat corăbiile, şi pe ahei i-au tras în ţeapă. S-au dus acasă şi i-au fript. Şi i-au mâncat numaidecât, puşi în frigare, ca pe miei.

Astfel n-a mai avut Ulise, din flota lui atât de mare, decât doar o corabie. Câţi rămăseseră cu el i-au plâns cu lacrimi arzătoare pe cei care pieriseră, mâncaţi de cruzii lestrigoni. Însă jelindu-i pe cei morţi, au înălţat pânzele toate şi au vâslit cu încordare, căci blestemaţii lestrigoni azvârleau iarăşi după ei cu stânci cât munţii, colţuroase, şi erau gata să-i zdrobească şi să-i afunde-n apa mării.

— Vâsliţi! Vâsliţi! striga Ulise. Eu ştiu că toate-aceste crime sunt uneltite de Poseidon, de zeul ce ne urmăreşte ca să-l răzbune pe ciclop. Dar nu mă voi lăsa eu pradă atât de lesne lui Poseidon. Mă voi lupta. Voi izbândi şi voi ajunge în Itaca. Vâsliţi! Vâsliţi! Nu vă lăsaţi!