Alteea se învoieşte cu plecarea fiului său

Să fie-aşa cum gândeşti tu, au glăsuit mai toţi bătrânii. Rege Eneu, tu ce ne spui? Soţia ta, mândra Alteea, nu ne dă oare nici un sfat? Nu ne ajută la nevoie, lăsând pe fiul ei să plece la vânătoarea asta mare?

— Îl las, a dat răspuns Alteea. Nu mă tem pentru viaţa lui, ştiu că-i puternic, priceput în meşteşugul vânătoarei şi-i îndrăzneţ. E fiul meu. I-a însoţit pe-argonauţi, când au adus lâna de aur. A fost şi-n alte bătălii şi nu i s-a-ntâmplat nimic, căci am o vrajă, ce-l fereşte de moarte, pentru totdeauna.

Într-adevăr – deşi soţie a regelui din Calidon – şi ea fusese amăgită de zeul Ares după nuntă. Iar Meleagru se născuse, nu ca fecior al lui Eneu, ci ca odraslă a lui Ares. El era deci nepotul Herei şi al lui Zeus, olimpianul. Dar numai mama ştia taina şi zeul care pângărise palatul regelui Eneu.

După ce fiul se născuse, veniseră-n a şaptea noapte cele trei fete ursitoare. Una-i urase bărbăţie şi-o soţie minunată. A doua şi mărinimie şi dragoste de patrie. Ultima azvârlise-n flăcări, în focul sacru – ce ardea, acolo-n mijlocu-ncăperii – un lemn de frasin, alb şi neted şi glăsuise mamei astfel:

— Odrasla ta şi a lui Ares îşi are viaţa zăvorâtă-n acest lemn de frasin alb. Când lemnul alb, zvârlit de mine, se va preface în cenuşă, flăcăul tău o să se stingă şi va purcede către Hades.

Mama, atunci, înspăimântată, părăsind patul de lăuză, a scormonit cu mâna goală între cărbunii de pe vatră şi a smuls lemnul alb de frasin, care-ncepuse să şi ardă. L-a stins în amfora cu apă şi-a poruncit să i se facă, de către meşterii cetăţii, iute-o lădiţă de aramă. Acolo a închis regina lemnul adus de ursitoare. Iară lădiţa a ascuns-o într-un ungher, cel mai ferit din tot palatul lui Eneu.

Iată de ce n-avea Alteea teamă că o să-i moară fiul. Ştia că nu o să se-ntâmple nimica rău, cât ţinea lemnul ferecat bine în lădiţă.