Artemis trimite mistreţul în Calidon

Și cum să uiţi tocmai de ea în ţara unde vânătoarea era un meşteşug de seamă?

S-a mâniat grozav zeiţa şi n-a stat mult să se gândească.

Şi, prin voinţa-i olimpiană, s-a năpustit spre Calidon o fiară cruntă, monstruoasă, urmaşă a mistreţului răpus în luptă de Tezeu3.

Ochii săi roşii, plini de sânge, erau scânteietori ca focul. Coama zbârlită-i semăna cu-o culme presărată toată cu suliţe şi cu săgeţi. Din botul său curgea o spumă care-i albea pieptul puternic. Şi răgete scotea cumplite, ce-nfricoşau pe etolieni. Şi fulgere păreau să iasă din gura lui mereu deschisă; căci iarba, cât era atinsă de arzătoarea-i răsuflare, se vestejea şi se usca.

Mistreţul a-nceput să scurme prin holdele aproape coapte, dând jos şi tăvălind în ţărână spicele blonde şi bogate. Zadarnic mai pregăteau ei aria pentru treieriş. Grânarele aveau să fie la fel de goale că-nainte. Iar fiara, după ce-a călcat holdă cu holdă sub picioare, a urcat coasta către vii. Strugurii, care străluceau roşii şi galbeni pe lungi coarde, au fost zdrobiţi, siliţi să-şi piardă sucul lor dulce-mbătător, sub râtul fiarei aţâţate. Măslinii, smulşi din rădăcină, îşi prăpădeau şi ei, pe vale, rodul cel verde şi gustos, şi ceilalţi pomi erau, de-asemeni, trântiţi, cu frunza ofilită şi fructele pierdute toate.

Dar monstrul tot nu-i mulţumit. Furia sa parcă se-nteţeşte. Loveşte turme şi cirezi, pe care câinii şi păstorii nu izbutesc să le ferească de colţii lui distrugători.

Poporul fuge şi s-ascunde în Calidon, cetatea mare, cea stăpânită de Eneu. Femeile presimt urgia şi foamea care-o să urmeze, şi plâng amarnic lângă ziduri, ţinându-şi pruncii strânşi la sân. Iară bărbaţii, cu ochii tulburi, le stau alături, le privesc şi jalea le îneacă pieptul.

Nu mai era nici o nădejde ca să se curme ispăşirea. Cine-ndrăznea să se ridice contra zeiţei Artemis?

Atunci s-a îndreptat spre oameni viteazul tânăr Meleagru.

— Îngăduiţi-mi, a spus el, s-adun o mână de viteji de prin regatele vecine şi să începem vânătoarea mistreţului ce pustieşte pământul nostru etolian. Îi voi chema pe cei mai vrednici: Tezeu, eroul din Atena; Piritou, regele Iapit; Castor şi Polux de la Sparta; Iason din Iolcos şi Iolau, nepotul marelui Heracle. Fără să amintesc de alţii, ca Telamon, Peleu, Admet şi o copilă-arcadiană, neîntrecută la vânat, ce se numeşte Atalanta.