Anteea îl învinuieşte pe nedrept

Acum, cătând Anteea la fiullui Glauc, se simte străbătută de un fior ciudat. El este drept şi-nalt ca bradul din pădure. Şi umerii săi largi şi mijlocul subţire îi dau o-nfăţişare de statuă cioplită de-un artist iscusit. Iar fruntea sa e lată şi sub ea strălucesc doi ochi, ca două stele, ce-i ţintesc inima. Şi inima reginei se zbate tare, tare, precum e păsărica închisă-n colivie, ce-şi caută libertatea şi îşi izbeşte fruntea de gratiile tari.

Ea nu putea să ştie că n-avea nici o vină, fiindcă îl îndrăgise pe fiul lui Glauc, în clipa despărţirii. Eros, prea crudul Eros, îl duşmănea de moarte pe prinţul din Corint, pentru că-l întrecea cu mult în frumuseţe şi, plin de gelozie, vroia să se răzbune. Şi încordându-şi arcul, Eros, zeul iubirii, trăsese o săgeată cu vârf înveninat în inima reginei. Ea îşi uitase soţul – ca altă dată Fedra, nevasta lui Tezeu – şi se înflăcărase pentru Belerofon.

Prin vorbele viclene pe care le rostise, Anteea izbutise să-l silească pe tânăr ca să mai întârzie la dânşii, în Tirint, şi să le fie oaspe în palatul regal. Belerofon, cu toate că era pregătit să urce pe triremă, n-a putut sta-mpotriva preacaldei rugăminţi, şi i-a făgăduit să-ntârzie trei zile în oraşul lui Pre. Dar, la lăsatul serii, regina a venit lângă Belerofon, în timp ce tot palatul clocotea la ospăţ.

— Tare-s nefericită lângă soţul meu Preţ, i-a glăsuit regina, cu lacrimi în priviri. Tu-mi eşti mai drag ca viaţa. Astăzi, când te-am văzut, am înţeles că eşti acel pe care biata de mine-l aşteptam. pe care l-am visat, în mintea mea de fată, când nu eram regină.

Şi-Anteea – înnebunită de dragostea pe care i-o insuflase Eros – l-a conjurat pe tânăr să-l ucidă pe Preţ, să-i ia în stăpânire oraşul lui şi tronul. Şi amândoi, pe urmă, să facă nuntă-n voie.

Însă Belerofon, care era un tânăr cinstit şi curajos, s-a mâniat nespus ascultând îmbierea reginei din Tirint. Smulgându-se cu sila din braţele ei albe, el i-a rostit aşa:

— Deşi nu-i încă ziuă, mă duc să-mi adun sclavii, să mă urc pe triremă şi să părăsesc ţara unde regina însăşi are-un pumnal în mână, vrând să-şi răpună soţul. Legea căsătoriei aici e pângărită şi nu mai stau un ceas. Mi-e scârbă şi urăsc asemenea femei, precum eşti tu, Anteea.

Prinsă atunci de spaima că el o să arate regalului său soţ crima-nfricoşătoare pe care o urzise, Anteea a fugit. S-a dus iute la rege şi a-nceput să ţipe şi să se văicărească, trăgându-se de păr.

Aezii povesteau în versurile lor cum regina Anteea, minţind fără ruşine, l-a învinovăţit pe tânărul lor oaspe că el îi propusese înjositoarea faptă, că el ţesuse planul de a-i răpune viaţa regalei sale gazde.

— Atât sunt de jignită, pare c-a zis Anteea către regele Preţ, încât, de nu-i dai moartea acestui oaspete atât de ticălos, nu pot să mai trăiesc. Îmi voi lua zilele, zvârlindu-mă în mare.

Dar Preţ, regele ţării, era un om blajin şi nu vroia să calce legile ospeţiei. Ce-i drept, şi-nvinuirea adusă de Anteea era atât de grea, încât trebuia dată osânda cea mai aspră. Dorind să-mpace legea veche-a ospeţiei, cu datoria lui de-a-şi răzbuna soţia, Preţ a ales o cale ceva mai ocolită, pentru a-l pedepsi.

A poruncit să vină la el Belerofon şi i-a cerut să plece în ţara Liciei6, unde domnea Iobate, părintele Anteei – să-i ducă un răvaş.

— Îţi cer acest serviciu, i-a spus regele Preţ, şi pentru prieteşugul ce-l am cu tatăl tău şi pentru ospeţia care ţi-am oferit-o, când te-ai purificat de crima săvârşită în ţara ta natală.

La astfel de cuvinte, tânărul corintian nu putea să răspundă decât că se-nvoieşte.