Belerofon

Dacă în Creta, Argos sau Sparta sau Atena au fost eroi vestiţi, nu mai puţin Corintul ⁸ avea vitejii săi.

În oraşul Corint, aşezat pe un istm şi-adăpostit de-un munte, înalt, prăpăstios ⁹ , văzu lumina zilei fiul regelui Glauc3, pe nume Hiponou. Tatăl lui Hiponou4, trufaşul rege Glauc, era bogat în cai. Hergheliile lui cutreierau tot istmul. Iar caii şi-i hrănea cu fiinţe omeneşti, ca să-i facă mai iuţi5. La fel ca şi Tezeu, voinicul Hiponou era de-o frumuseţe care-i uimea pe toţi. Poeţii spun că el se-asemăna c-un zeu, atât la înfăţişare, cât şi la grai şi port. Numai că nenorocul nu-ţi cată frumuseţea când e să te lovească. Deci, împlinind băiatul cam cincisprezece ani, se zice c-a avut o ceartă cu un tânăr, ce se chema Beler. Şi cum era din fire cam aprig la mânie, s-au încleştat în luptă şi s-au izbit cu pumnii. Tânărul corintian s-a prăbuşit în ţărână cu tâmpla sfărâmată. A rămas nemişcat şi fără de suflare.

Dornic să-şi spele crima, făcută fără voie, tânărul fiu de rege a trebuit să-şi schimbe numele ce-l purta, cu al victimei sale – cum suna datina. Şi, astfel, Hiponou, tânărul din Corint, a fost supranumit, de-atunci, Belerofon.

Pentru purificare, el a pornit departe, spre ţara Argolidei, în oraşul Tirint, cârmuit pe-acel timp de-un rege numit Preţ, prieten cu tatăl său. Aici Belerofon a-ndeplinit ritualul sfânt, de purificare, în sanctuarul lui Zeus. S-a spălat cu uleiuri. Preoţii au danţat în jurul lui cu suliţi şi scuturi de aramă. Apoi, cu pompă mare, au pus pe el veşminte din lână de oi albe şi l-au stropit cu vin şi apă, deopotrivă.

Sfârşindu-se ritualul, frumosul fiu de rege s-a pregătit să plece înapoi spre Corint. A luat cu el merinde în sacii largi de piele şi apă în burdufuri. S-a-nveşmântat cu-o haină scurtă şi cenuşie, cum se cerea la drum; şi-a vrut să-şi ia adio de la regele ţării şi de la soaţa sa, ce se chema Anteea.

Corabia, în care urma să plece el, se legăna la ţărm. Vântul sufla prielnic. Sclavii stăteau plecaţi pe ramele de lemn. Şi alţii aşteptau doar semnul să întindă pânzele cele albe, cu frânghii, pe catarg.

Anteea nu-l văzuse până atunci pe tânăr. Ritualul, după datini, cerea unei femei de rang înalt şi nobil să stea cât mai departe de cel ce ispăşea, până-n ceasul plecării.