Apoteoza lui Heracle

Acest trimis al soaţei a sosit la Heracle tocmai când se serbau biruinţele sale şi când se pregătea să se întoarcă-acasă. Şi în semn de cinstire pentru Deianeira, Heracle-a vrut să-mbrace haina abia primită. Însă, punând eroul veşmântul pe spinare, a simţit o arsură, şi stofa s-a lipit şi i-a pătruns în carne. Parcă-l bătea în cuie. Parcă-l frigea cu jar.

A vrut să-şi smulgă haina, dar cum trăgea de stofă, i se rupea şi pielea. Carnea se sfâşia şi îl durea mai tare.

— O! a-nceput să spună Heracle. E prea mult. Cad, în sfârşit, din voia preaduşmănoasei Hera. Tu, Zeus, care ştii că nu am nici o vină, fiindcă ţi-am fost fecior, primeşte-acum ofranda! Iată, sunt jertfa ei.

Şi el a dat poruncă să fie dus pe-o targă de ramuri, sus, pe muntele Eta, lângă oraşul Trahis. Aici să se ridice un rug, ca pentru morţi.

Cu ultimele forţe, în chinuri mai cumplite ca ale lui Tantal – căci tot mai mult otrava îi pătrundea în sânge – Heracle s-a urcat pe rugul pregătit.

— Unde-i Deianeira? a întrebat eroul. Unde e soaţa mea?

— Soaţa ta şi-a vârât în inimă un paloş, aflând că vei muri, au răspuns cei din preajmă.

— Dar Hilos unde e?

— El este lângă tine şi se va însura cu prinţesa Iola, precum ai hotărât.

— Atunci totul e bine. Să se aprindă rugul. Aprindeţi! Poruncesc! Cum? Nu-ndrăzneşte nimeni?

— Nu, nu putem, Heracle, au răspuns toţi bărbaţii ce erau lângă el. Cine să îndrăznească să dea foc unui rug, care va arde trupul celui mai viteaz om, celui mai bun din lume? Tu, ce-ai distrus pe monştri şi-ai luptat pentru oameni, să pieri de mâna noastră? Heracle, nu putem.

— Aprindeţi iute rugul. Mă chinuiesc prea mult. a mai rostit Heracle.

Înduioşat pesemne, Filoctet, un bun prieten, care îl însoţise în lupte deseori, a scăpărat amnarul şi a vârât scânteia sub rugul cel înalt.

Focul a prins să ardă, şi trupul lui Heracle s-a-nvăluit încet în flăcări orbitoare.

Plângeau toţi cei de faţă, gemând cu întristare. Numai el nu gemea. Sta neclintit în giulgiul de flăcări ce îl învăluia.

În clipita aceea, legendele ne spun că s-a despicat bolta, şi trăsnete-au căzut, şi fulgere mai albe ca neaua de pe munţi.

Un car făcut din aur s-a coborât din cer, şi-n el se aflau Hermes, Atena şi Nike, zeiţa biruinţei. Nike conducea carul. Iar Hermes şi Atena l-au ridicat îndată pe erou între ei. L-au purtat spre Olimp. Acolo, însuşi Zeus la-ntâmpinat la porţi şi, după-atâta trudă şi-atâtea suferinţi, pe care le-ndurase în viaţa sa Heracle, s-a-nduplecat şi Hera.

În cântece voioase Zeus a poruncit ca eroul Heracle să rămână-n Olimp; şi-n semn de-mpăcăciune, Hera i-a dăruit pe fiica ei de soaţă, pe graţioasa Hebe, zeiţa tinereţii30.

Note:

1. Zeus ştia, aşa cum s-a mai arătat, de la bunicul său, Uranus, cel dintâi zeu al cerului, că în anumite lupte, cum au fost bunăoară cele date cu giganţii, n-ar fi putut să învingă fără ajutorul unui pământean. De aceea hotărâse ca pământeanul care trebuia să-l ajute în aceste lupte să fie un fecior al său.

2. Regele Micenei, Electrion, o făgăduise pe fiica sa, frumoasa Alcmena, de soţie, aceluia care-l va scăpa de urgia unor triburi vecine, ce-l jefuiau de aur şi cirezi şi-i uciseseră feciorii. Amfitrion îl scăpase de primejdie pe regele Micenei şi, drept răsplată, o primise pe Alcmena de soţie. Dar, dintr-o întâmplare nenorocită, fără să vrea, Amfitrion îşi lovise socrul, pe regele Electrion. După datini, trebuise să-şi răscumpere vina, părăsind Micena. Se stabilise, împreună cu Alcmena, la Teba, fiind primit cu mare cinste de către regele Creon căruia îi plătea ospeţia, apărându-l cu armele de duşmani. Zeus se înflăcărase de dragoste pentru Alcmena într-un astfel de răstimp, când soţul ei era plecat la război.

3. Regele Electrion – tatăl Alcmenei cea frumoasă – era fiul eroului Perseu şi al Andromedei. După ce întemeiase Micena, eroul Perseu îl făcuse regele oraşului pe fiul său, Electrion. Deci fiul Alcmenei, Alcide sau Heracle, se trăgea din spiţa lui Perseu, fiind un strănepot al acestui erou.

4. Stenelos era cel de-al doilea fiu al lui Perseu şi al Andromedei. După Electrion, el urmase pe tronul de mare basileu al Micenei.

5. Numele de Alcide, dat odraslei lui Zeus şi a Alcmenei, pare că înseamnă „Vigurosul”.

6. Aceasta întâmplare a fost pusă pe pânză de Tintoret şi Rubens, doi pictori renumiţi. Iar poetul romantic, Alfred de Musset, a zugrăvit-o în versuri nespus de delicate.

7. Într-o statuie, care se află la Roma, în Capitoliu, este înfăţişat Alcide-Heracle – copil – când nimiceşte şerpii. Pe unul îl ridică la înălţimea ochilor, privindu-l fără teamă. Iar celălalt se află aproape mort, pe scut. Între ruinele oraşului Pompei, în Italia, s-a aflat, de asemenea, pe ziduri, o pictură cam asemănătoare. Aici este însă de faţă şi Alcmena, trezită de Ificle, cu plânsetele lui. Este şi Amfitrion cu sabia în mână. Privesc amândoi, înmărmuriţi, cum un copil răpune doi monştri ca aceia ce fuseseră trimişi de Hera.

8. Apolodor, poet măiestru din Atena, şi alţi cântăreţi din vremea lui povesteau că Heracle ajunsese de o forţă şi o grandoare neobişnuită. Era înalt şi falnic. Ochii îi scânteiau. Când trăgea cu arcul sau când azvârlea lancea, pământul se zguduia. Nu se întâmpla niciodată să-şi greşească ţinta.

9. Scena este zugrăvită impresionant pe un vas antic. Heracle îşi ucide copiii. Megara încearcă să fugă. Totul se petrece sub ochii îngroziţi ai Alcmenei şi ai prietenului său, Iolau, sub blestemele zeiţei nebuniei, Mania. Pe această temă au mai scris două piese şi marele poet elin Euripide şi scriitorul latin Seneca.

10. Despre această întâmplare ne povesteşte Xenofon, discipolul filosofului Socrate, reluând unele legende mai vechi. Artele plastice au ilustrat din plin această povestire.

11. Văgăuna leului legendar se vede şi astăzi în Grecia, lângă urmele fostului oraş Nemeea, din Argolida.

12. Tifon, cel mai puternic gigant, feciorul Gheei, avea şi el, într-un anumit fel, puteri divine. Se luptase cu Zeus, şi la început îl învinsese. Abia târziu, şi greu de tot, a fost şi el învins.

13. Scena luptei cu leul a fost cântată de nenumăraţi poeţi, între care şi de Apolodor din Atena. Pictorii au zugrăvit această luptă cel mai des pe vasele eline, dintre care unele au ajuns până la noi. La muzeul de artă al României se află una dintre cele mai renumite pânze ale lui Rubens, pe această temă, ca şi o copie după cunoscuta operă sculpturală a lui Antoine Bourdelle: Heracle arcaş, Heracle trăgând prima săgeată în leul din Nemeea. Leul din Nemeeă o fost urcat, după legendă, de Zeus însuşi pe boltă. O constelaţie a căpătat numele lui. În cinstea acestei biruinţe s-au organizat în Argolida celebrele jocuri nemeice, sărbătoare care avea loc din doi în doi ani, unde participau tineri din toate colţurile Eladei. Biruinţa eroului asupra leului reprezintă în mitologia elină lupta grea, dar victorioasă, a omului cu fiarele monstruoase şi de mărimi colosale, ce populau pământul în timpurile geologice, primejduind existenţa omenirii. Iată de ce artiştii au cântat cu atâta patos această legendară ispravă a lui Heracle.

14. Lerna se află în preajma golfului Argos. Era un loc mlăştinos, în care bântuiau întotdeauna molimile. Dealtminteri, pentru vechii greci, hidra din Lerna se pare că semnifica tocmai molimile ce iau naştere în locurile umede şi mocirloase. Ea era tot fiica monstrului Tifon şi a viperei Ehidna, din care cei vechi pretindeau că s-ar fi născut o mulţime de alte fiinţe monstruoase la înfăţişare şi răufăcătoare pentru oameni. Heracle a fost la început un mit solar. El reprezenta însă nu strălucirea soarelui, ca zeul Apolo, ci puterea lui. Soarele usucă mlaştinile cu razele fierbinţi şi face să piară molima, tot aşa cum Heracle, cu săgeţile lui încinse în foc, nimiceşte teribila şi ucigătoarea hidră din Lerna. În locurile uscate – scăpate de sub domnia hidrei, ucisă de Heracle – au putut trăi apoi oamenii şi s-au putut întinde holdele cu grâne. Poetizarea acestei forţe solare de către oameni este una dintre cele mai interesante din întreaga mitologie a elinilor. Pentru a slăvi această biruinţă, cei vechi au dat numele hidrei de la Lerna unei constelaţii ce se află, dealtfel, chiar lângă constelaţia Heracle. Tema aceasta este frecventă şi în majoritatea basmelor noastre, unde voinicii înfruntă şi răpun fel de fel de balauri, monştri zburători sau subpământeni.

15. Păsările stimfaliene simbolizează, după unii mitologi, ploile cu grindină, care cădeau cu prisosinţă, în timpuri foarte, foarte vechi, şi nimiceau vegetaţia, omorând animalele şi chiar oamenii. Soarele, încălzind atmosfera, făcea să nu mai cadă astfel de ploi. Aici este o nouă aluzie la Heracle ca putere solară.

16. Legenda spunea că puţinele păsări stimfaliene, scăpate cu viaţă pe ţărmul golfului argolic, s-ar fi refugiat într-o insulă necunoscută din cuprinsul Mării Negre.

17. Elinii socoteau că Dunărea – Istrul, cum o numeau ei – izvorăşte din marginea de miazănoapte a pământului.

18. Căprioara zeiţei Artemis, căprioara cerinitică, aşa cum se mai numea – după locul unde îşi avea sălaşul: Cerineia, în Arcadia – se pare că simbolizează sălbăticiunile atât de numeroase în vechime, care distrugeau semănăturile şi grădinile oamenilor. La Pompei, între ruinele îngropate sub lavă, a fost găsită o statuie de bronz, înfăţişându-l pe Heracle prinzând căprioara zeiţei Artemis. Eroul este prezentat cu un genunchi pe trupul animalului, ţinându-l cu mâinile de coarne. Şi citeşti în atitudinea ei nobilă setea de libertate. Îi vezi parcă picioarele tremurând de încordare. Îi simţi răsuflarea întretăiată, după goana istovitoare. Această operă de o rară măiestrie se găseşte acuma în muzeul de artă din Palermo. Altă lucrare vestită este un mozaic de marmură, ce se găseşte în galeriile de artă ale Cracoviei.

19. Muntele Erimant se află între vechile ţinuturi ale Arcadiei şi Elidei. Era un munte bântuit de fiare. Mistreţii, mai ales, se pare că ar fi fost nenumăraţi şi distrugători în codrii deşi ai Erimantului. Lupta lui Heracle cu mistreţul mitic din Erimant simbolizează, neîndoios, şi de această dată, efortul omului de apărare împotriva fiarelor din perioadele foarte îndepărtate ale istoriei.

20. Psofis era tot un oraş arcadian. Ţinutul din jur purta numele de Psofida.

21. Centaurii erau nişte fiinţe ciudate, jumătate oameni – până la brâu – şi jumătate cai. Ei se pare că reprezentau, în imaginaţia celor vechi, furtuna care se dezlănţuie pe munte. Atunci când izbucneşte vijelia în pădurile munţilor, când bolovanii se prăbuşesc în prăpăstii, iar copacii se agită, iz-bindu-şi coroanele, pare uneori că aleargă în tropot herghelii întregi de cai, nechezând şi sforăind. Se prea poate ca de la aceste zgomote să se fi născut personificarea fabuloşilor centauri ai mitologiei eline.

22. Se ştie că jocurile olimpice, după unele legende, reeditau luptele lui Heracle, făcându-se întreceri de alergare, de curse cu carul, aruncări cu discul şi lancea şi trageri cu arcul. Învingătorilor li se puneau pe frunte cununi din rămurele verzi de măslin şi primeau cele mai mari onoruri. În timpul serbărilor olimpice, orice certuri sau războaie încetau între oraşele greceşti, pentru ca atleţii cei mai de seamă să poată veni în Elida.

23. În folclorul nostru se găseşte, de asemenea, motivul prinderii şi legării morţii de către un flăcău îndrăzneţ. Mitul acesta reprezintă dorinţa de totdeauna a oamenilor de a se lupta cu moartea şi a o birui.

24. Amazoanele aveau, după legendă, o ţară pe ţărmurile Mării Negre, unde cârmuiau numai femeile. O dată pe an, ele se însoţeau cu vecinii lor, gargareenii. Dintre pruncii care se năşteau, păstrau numai fetele. Le tăiau însă sânul drept, ca să poată ţinti bine cu arcul. Le învăţau să călărească şi să lupte, spre a deveni războinice temute.

25. Grecii vechi credeau că marginile lumii sunt coasta de asfinţit a Africii şi, în răsărit, Caucazul. La miazăzi era Libia, iar la miazănoapte aşa-zisele ţinuturi hiperboreene.

26. Este vorba de strâmtoarea Gibraltar. Se spunea că Heracle a fixat stâncile uriaşe, ce domină de-o parte şi de alta această strâmtoare. Multă vreme aceste stânci au purtat numele de „coloanele lui Heracle” (sau Hercule, aşa cum îl numeau romanii).

27. Ţara hesperidă, sau ţara înserării, se pare că era pentru cei vechi occidentul Africii. Elinii, plutind pe Marea Mediterană, vedeau acolo, în zare, muntele Atlas. Aşa le-a venit, probabil, gândul că muntele de piatră sprijină cerul. Dincolo de munte vedeau, în fiecare seară, cum soarele asfinţeşte, lăsând în urma lui valuri de foc şi nori poleiţi, ca o grădină, minunată cu fructe de aur. Îşi închipuiau că acolo este ţara nimfelor hesperide. Deşi Atlas fusese prefăcut în munte, în legenda lui Perseu, îl regăsim ca titan în legenda lui Heracle. Cei vechi îşi permiteau de multe ori astfel de ciudăţenii şi contradicţii în legendele povestite de ei.

28. Într-o povestire, Anteu apare chiar ca rege al Libiei.

29. Legenda arată că regele Euristeu şi-a primit mai târziu pedeapsa pentru suferinţele pricinuite lui Heracle. Într-o luptă, pe care Euristeu ar fi dat-o în oraşul Atena, a fost învins de heraclizi, urmaşii lui Heracle. Regele a fost luat prizonier de nepotul şi tovarăşul de luptă al lui Heracle, lolau. A fost adus ca sclav la Atena. Acolo, Alcmena, mama lui Heracle, l-a răzbunat pe fiul ei, scoţându-i ochii lui Euristeu şi poruncind apoi să fie ucis.

30. Căsătoria lui Heracle cu Hebe, în Olimp, simbolizează că biruinţele sunt aproape întotdeauna legate strâns de tinereţe. Soarele însuşi, pentru grecii vechi, era întotdeauna tânăr. Heracle care – aşa cum am arătat mai sus – reprezenta şi soarele în putere, a luptat contra Herei, a cerului umed, înnorat. Norii dimineţii, lungi, semănând cu şerpii, par a fi, dealtfel, alegoria şerpilor, monştrilor, pe care el i-a sugrumat când era copil. Heracle, ca forţă tânără solară, a combătut tot ce era nesănătos. A ars capetele hidrei, simbolul molimii în teren mlăştinos. A biruit pe Cerber, paznicul morţii, şi moartea însăşi. Apoi, după ce a făcut să piară atâţia monştri, a sfâşiat haina îmbibată cu sânge, ca norii purpurii în asfinţitul zilei, şi a dispărut din vârful acelui munte, Eta, într-un vârtej de flăcări. În cinstea lui Heracle, a puterii solare, grecii au orânduit serbări heracleene în Teba, Sicione, Maraton, Atena, unde aveau loc jocuri şi lupte fastuoase. Marii poeţi Sofocle, în piesa „Trahinienele”, Euripide, în piesa „Heraclizii” (unde se vede moartea dată lui Euristeu de mama lui Heracle), Apolodor din Atena, romanul Ovidiu şi alţi artişti de seamă l-au cântat pe Heracle în versurile lor.

În plastică, de asemenea, figura lui Heracle a generat veacuri de-a rândul atâtea monumente şi opere de artă, cum n-au avut nici zeii olimpieni şi nici un alt erou. Isprăvile lui au fost pictate pe zeci, sute de vase, în nenumărate tablouri, au fost săpate în metope, pe frize, pe frontoane, pe marmure votive, pe stele funerare, monede şi efigii. În afară de cele două lucrări amintite mai înainte – tabloul lui Rubens: „Lupta cu leul” şi „Hercule arcaş” de Bourdelle – într-un tablou, aflat tot în galeriile de artă ale Palatului Regal din Bucureşti, pictorul spaniol Ribera ne înfăţişează lupta lui Heracle cu centaurul. O altă operă, pe aceeaşi temă, era odinioară la galeriile din Dresda, realizată de pictorul Silvestre. A fost distrusă de urgia războiului. La Ermitajul din Leningrad se mai găseşte o statuie a lui Heracle matur. Iară la Belvedere, în Roma, se află un tors de o mare perfecţiune. Heracle stă în repaos şi, din toată ţinuta pe care o are, se degajă un simţământ de linişte şi pace. Este chiar simţământul pe care-l dă conştiinţa puterii fără seamăn. Totuşi, se crede că statuia „Hercule Farnesse” este desăvârşită. Statuia e cioplită de marele artist Glicon, din Atena. Se pare că Heracle este înfăţişat în clipa când se întoarce cu merele de aur la regele Micenei. Stă sprijinit pe ghioagă. În mâna dreaptă ţine fructele dobândite după atâta trudă. Statuia înfăţişează idealul de forţă, cum îl visau cei vechi; forţa care înfrânge obstacolele şi relele iscate de natură; puterea omenească mare, triumfătoare, care civilizează şi aduce progresul prin efort necurmat. Parcă ar fi un imn de slavă închinat de artist puterilor umane, eroice, uriaşe şi binefăcătoare, ce domină pământul şi – apoteozate – pătrund şi în Olimp.

TEZEU.

Se povesteşte că un rege-al Atenei, numit Egeu, era foarte, foarte mâhnit. Fusese însurat de două ori şi de la niciuna dintre cele două soţii nu căpătase vreun urmaş.

Ce n-a făcut? Pe unde nu s-a dus? Pe la oracole, la oameni înţelepţi, la prieteni. S-a sfătuit. I-a întrebat. A adus jertfe zeilor şi i-a rugat în fel şi chip. Dar n-a fost cu putinţă să aibă vreun copil.

Şi, amărât, regele-Atenei s-a dus în ospeţie la un prieten al său, ce domnea-n Argos, şi-anume la regele Piteus, în oraşul Trezena.

— Eu nu mai sunt prea tânăr, şi fratele meu, Palas, un om hain şi crud, are cincizeci de fii, la fel de răi ca el, a glăsuit Egeu regelui din Trezena. Ar vrea să-i vadă regi în oraşul Atena. Are de gând să-mpartă între aceşti feciori şi tronul, şi oraşul. Cu toţii-au pus la cale – după cum am aflat – să-nceapă un război şi, luându-mi viaţa, să se-nscăuneze ei. Acum mai am putere. Pot să-i înfrunt în luptă. Dar ce fac mai târziu? îmi trebuie un fecior, sprijin la bătrâneţe. Cum să mi-l dobândesc?

Regele din Trezena a stat un timp pe gânduri. Pe urmă i-a răspuns:

— Uite, iubite prieten, eu am o fiică: Etra. Ţin foarte mult la ea. Şi tu mi-eşti drag. De-aceea, gândindu-mă-ndelung, am socotit că-i bine să ţi-o dau de soţie. Spune-mi, te învoieşti?

— O, preadevotat prieten, s-a bucurat Egeu, cinstea e mult prea mare. Tu vrei să-mi salvezi viaţa, şi tronul, şi oraşul. Şi vrei să-mi dai de soaţă, astăzi, pe fiica ta, pe Etra. Ei bine, mă-nvoiesc cu multă bucurie.

— Ţi-o dau, a spus Piteus, însă te rog ceva. E singura-mi copilă, şi eu sunt cam bătrân. Să nu mi-o iei cu tine. Să stea aci-n Trezena, până ce voi muri. Pe urmă în Atena va locui mereu.

— Ruga ta-i o poruncă. Să fie precum vrei! a glăsuit Egeu.

Aşa s-a pus la cale nunta între fecioara din oraşul Trezena şi regele Atenei.

Atât că-n apa mării sta de veghe Poseidon. El o-ndrăgea pe Etra, copila lui Piteus. Şi-o dorea de soţie. Ceva mai mult, făcuse şi anume semne, prin care îl vestea pe regele Trezenei că va fi socrul său.

Dar bătrânul Piteus, din marea prietenie ce-o purta lui Egeu, n-a vrut să ţină seama de zeul mărilor, şi a hotărât nunta copilei sale, Etra, cu regele Atenei.

— Vai vouă, a zis Poseidon, aflând această ştire. Vai Etrei, lui Egeu şi regelui Piteus! Nemernici muritori, care nesocotiţi, cu-atâta îndrăzneală, dorinţa unui zeu.

Dornic să se răzbune, Poseidon a ieşit din valurile mării; pândind-o pe mireasă, când făcea sacrificii, pe un altar la ţărm.

Puternic ca toţii zeii, Poseidon a cuprins-o la pieptul său pe Etra, fără să ţină seama de gemetele ei, de rugăminţi şi lacrimi. Şi-n timpul cuvenit, prinţesa din Trezena a născut lui Poseidon un prunc de-o frumuseţe de neînchipuit.