Hera urzeşte eroului noi suferinţe

Părea acum că totul, în sfârşit, va fi bine. Deianeira, soaţa frumoasă, iubitoare, i-a dăruit şi-un prunc. Un băiat dolofan, care se numea Hilos. Tare-i mai îndrăgea Heracle şi pe soaţă şi pe flăcăul lui!

Numai zeiţa Hera, cu ura ei nestinsă, nu se mai potolea. Şi-ntr-o zi, când Heracle şedea cu un bun prieten, Ifite, sus, pe zidul cetăţii din Tirint, vorbind de câte toate, l-a zărit iar zeiţa ce îl ura de moarte. Şi ce i-a dat prin gând? A fost Heracle sclav la regele Micenei, dar a scăpat cu bine. Hai să-l robească iarăşi şi să-i pricinuiască alte noi suferinţe. Şi a trimis o furie, un geniu al lui Hades, să-i rătăcească mintea. Heracle a simţit o fierbinţeală-n piept, ochii i s-au făcut ca la un lup turbat, braţul împins de Hera l-a lovit pe Ifite fără de pricină, şi el a căzut jos, izbindu-se la frunte, rămânând mort pe loc.

După legea cea veche, urma a ispăşi pentru-o astfel de faptă, şi pedeapsa era vinderea lui ca sclav oricui, în lumea largă.

Aşa, fiul Alcmenei s-a pomenit iar sclav. L-a cumpărat Omfala, o regină trufaşă, bogată, capricioasă, stăpâna Lidiei. L-a luat pentru trei ani.

În timpul cât Heracle a fost sclavul Omfalei a-ndurat umilinţe. O, ce mai umilinţe.

Regina îl silea pe voinicul bărbat să se-nveşmânteze-n văluri, ca fetele de casă. Să toarcă pe fus lână. Să ţese la război pânzeturi pentru ea, cu mâna lui deprinsă numai în luptă grea. Iar ea-şi punea în schimb blana cea fioroasă, ce se târa pe jos, şi lua în mână scutul, şi îşi punea armura, şi se juca cu ghioaga ce nimicise-n luptă şi monştri şi balauri.

Astfel se străduia să-l facă de ocară pe voinicul Heracle.

Şi el, cu moliciune, uitându-şi bărbăţia, privea la ea oftând, căci şi-acolo-n robie, Hera tot nu-i da pace. Trimisese pe Eros să-i săgeteze pieptul, să-i tulbure simţirea, făcând să-i izvorască o dragoste nedemnă de un erou ca el, pentru acea regină din ţara Lidiei, care îl umilea.

Dar au trecut şi anii cei negri de sclavie. Deianeira, soaţa, îl aştepta plângând. Ştia c-o să sosească acasă, lângă ea. Nu mai avea răbdare. Ieşea mereu la porţi şi cerceta în zare.

Când, iată-i vine veste că-n drumul către casă, însoţit de tovarăşi viteji, tot ca şi el, s-ar fi luptat c-un rege, care-l batjocorise. Că regele acela ar fi căzut în luptă, şi fiica lui, Iola, o preagingaşă fată, se afla între robi. Mai mult, chiar se zvoneşte că eroul Heracle a-ndrăgit-o pe fata regelui doborât şi-o va lua de soţie.

— Cum? Eu l-am aşteptat atât de credincioasă, jelea Deianeira. şi el m-a şi uitat? A îndrăgit pe alta?

Dar vestea o dăduse din nou zeiţa Hera, în ura ei nebună, căci, fără îndoială, nici nu era aşa. Heracle se gândise că va-nsura pe Hilos, fiul său mult iubit, cu gingaşa Iola.

Atunci Deianeira, prinsă de deznădejde, şi-a amintit de sfatul ce i-l dăduse Nesus, în ceasul când pierise. A luat pe loc o haină. A îmbibat-o-n sânge. În sângele lui Nesus, otrăvit de săgeata ce fusese-nmuiată în verdele venin al hidrei de la Lerna. Şi a trimis veşmântul iubitului Heracle, socotind că prin farmec îşi va recâştiga dragostea lui pierdută.