Meleagru

Povestea despre eroul Meleagru se-ncepe într-un ţinut numit Etolia, udat de râul Aheloul ¹⁰ .

Acest ţinut muntos era sărac, afară de-o fâşie de pe coastă, care era bogată-n grâne, plante-aromate şi livezi. Dar fructele şi grânele nu ajungeau aproape niciodată pentru hrana celor de jos. Deşi munceau cu îndârjire! Deşi-i rugau pe zei să le dea roade!

Norocul lor era doar unul: prin munţii ţării etoliene umblau sălbăticiuni destule. Trăiau pe-acolo căprioare subţiri şi iuţi şi mlădioase; iepuri cu blana cenuşie; lupi hămesiţi şi vulpi viclene. Toţi vânătorii-aveau de lucru iarna şi vara deopotrivă. Aşa se mai sălta mulţimea din foamete şi sărăcie.

Iar regele, stând în oraşul cu faimă mare, Calidonul, putea să-şi strângă avuţie din ce-i agoniseau supuşii.

În acel an, când se începe legenda despre Meleagru, s-a întâmplat ca etolienii să aibă holde cu duiumul. Se legănau pe ţarini grâne cu spice grele, aurite, ca părul darnicei Demetra – zeiţa soră a lui Zeus, ce-i ocrotea pe agricultori. Şi pomii erau plini de fructe: mere, şi pere, şi gutui. Şi viţa se-nsorea pe coaste, făgăduind vin mult şi dulce.

Ar fi aici să mai adaug că regele din Calidon este, după poeţi, întâiul ce-a cultivat viţa de vie. Dionisos, trecând pe-acolo, îi dăruise un lăstar. Iar regele îl înmulţise, făcând dintr-un lăstar o vie, care dădea vin din belşug. De-atunci regele Calidonului a luat numele de Eneu2.

Deci, bucurându-se Eneu că zeii îi dădeau prilejul să strângă, prin supuşii săi, atâtea roade, a hotărât să-i răsplătească. Le-a aprins focuri pe altare, făcând nenumărate jertfe.

Numai că-n marea-i veselie, văzând atâtea avuţii de roade ce trebuiau strânse, uitase tocmai de zeiţa ce ocroteşte vânătoarea, fiica lui Zeus şi a Letei.