Aventuroasa călătorie a lui Enea

Sfârşind legendele ce-au amintit păţaniile aheilor la-napoierea spre Elada, să-ntoarcem timpul iar în noaptea când flăcările mistuiau marea cetate a lui Priam.

Cerul era roşu şi marea – până departe, către Creta – părea scăldată toată-n sânge.

Unii troieni încă dormeau, visând poate calul de lemn, sau biruinţe în Elada. Şi dintr-o dată se trezeau cu lăncile vârâte-n piept, cu săbiile spintecându-i.

Iar gemetele se-nălţau până-n palatele de aur ale lui Zeus din Olimp, până la Hera şi Atena, îndestulându-le în ura ce o aveau pentru troieni.

În acel ceas s-a arătat, în vis, troianului Enea, umbra lui Hector cel viteaz. Hector ce apărase Troia şi se sfârşise de curând sub crunta lance a lui Ahile.

Eroul s-a înfăţişat, însângerat şi plin de răni.

— O, tu, Enea, glăsuia umbra eroului troian, tu, cel născut de Afrodita1, mândra zeiţă-a frumuseţii, fugi, te salvează dintre flăcări. Duşmanul este între ziduri. Troia se va surpa acum. Fugi, ia penaţii2 – zeii care au ocrotit până azi Troia – şi focul sacru al cetăţii, urcă-i într-o corabie. Du-i peste mare, în tărâmul strămoşului nostru Dardan. Acolo tu ridică ziduri, în care să-i adăposteşti. Fă să re-nvie astfel Troia.

Aşa a rostit aspru Hector, şi umbra lui însângerată s-a risipit. Atunci, Enea a şi sărit din aşternut. Dar n-a fugit, nu s-a ascuns. Ci, acest fiu al Afroditei şi al păstorului Anhise a înşfăcat o sabie şi a ieşit la bătălie, s-a luptat plin de îndrăzneală, făcând prăpăd printre duşmani. Şi, tot luptând, s-a strecurat prin marea de oşteni ahei, până la marele palat unde şedea regele Priam.

Palatul era însă-n flăcări. Din el ieşeau oşteni ahei, cu prada-n braţe: aur, stofe, vase de preţ şi arme scumpe. În fruntea lor păşea feciorul vestitului erou, Ahile, cu sabia udă de sânge. Măcelăriseră pe Priam, care-i fusese lui Enea socru şi rege şi stăpân.

— Mişeilor, a spus Enea şi, având sabia în mână, s-a repezit către ahei, şi-ntâi către Neoptolem, feciorul marelui Ahile.

Însă deodată i-a ieşit-nainte însăşi Afrodita.

— Stai, i-a rostit mândră zeiţa ce-i era mamă lui Enea. Un pas dacă mai faci, te stingi. Tu ai acum o datorie. Fugi şi-l salvează pe Anhise, bătrânul care mi-a fost soţ şi ţie-ţi este tată scump. Du-te cu el şi cu fecioru-ţi, micul Ascaniu, spre tărâmul de unde a venit Dardan, cel care-a pus temelii Troiei3.

Enea n-a mai stat pe gânduri şi s-a zorit să-şi scape tatăl. Mai înainte a intrat în templul Hestiei4. A luat de-acolo focul sacru într-o căldare de aramă. A luat de-asemeni şi penaţii şi s-a grăbit spre casa sa, luptând necontenit cu-aheii.

Acasă-l aşteptau soţia – fiica lui Priam cel bătrân, ce purta numele Creusa – feciorul său cel mititel: Ascaniu-Iulus şi bătrânul, care fusese odinioară soţul zeiţei Afrodita.

Enea şi-a urcat pe umeri tatăl cel slab şi gârbovit. Feciorul său, micul Ascaniu, s-a agăţat de haina lui, arsă de flăcări, găurită de loviturile de lănci. Iară soţia l-a urmat, purtând în braţe o lădiţă cu câteva lucruri din casă.

Astfel a răzbătut Enea prin vălmăşagul bătăliei şi a ieşit pe o portiţă, afară din cetatea Troia, care ardea cu vâlvătăi.

S-a căţărat pe-naltul munte ce se chema, precum ştim, Ida, şi s-a ascuns într-o dumbravă, după o culme-mpădurită.

Aici nu mai putea duşmanul să-i urmărească nicidecum.