Polux îşi împarte nemurirea cu fratele său Castor

Lupta a fost îngrozitoare.

Tăind prin muntele Taigetul, Linceu şi Idas se ivesc, călări, în faţa gemenilor. Ochii lor sunt înflăcăraţi.

— Daţi-ne fetele! le strigă Linceu, cu glas întărâtat.

— Vin de le ia! răspunde Castor.

— Atunci să ne-ncercăm puterea, şi care-o fi învingător să aibă parte de soţii. Ceilalţi să piară! Vă-nvoiţi?

— Ne învoim, de bună seamă, răspund în hohot gemenii. Curând o să muşcaţi pământul. Luptăm cu rândul câte doi.

Cei dintâi se ciocnesc, cu furie, Castor cu vărul său Linceu.

Cu suliţe scânteietoare, ei se reped unul spre cellalt, în timp ce fetele-i privesc înmărmurite, fără glas. Dar suliţele se sfărâmă în scuturile de aramă şi în armurile de fier.

Duşmanii se opresc o clipă, cătându-se adânc în ochi.

Păreau că-s stane, nu flăcăi. Numai panaşele, pe coifuri, se clătinau, sub adierea vântului dinspre miazăziuă.

Şi, dintr-o dată, amândoi, cuprind şi săbiile-n mâini.

Şi – iată-i! se avântă iarăşi ca doi vultani înfometaţi.

Lupta durează ceasuri multe, până ce Castor, mai dibaci, împunge pe Linceu în pqntec; şi-acesta cade, sfârşit, jos.

Idas atuncea se repede, vrea să-l răzbune pe Linceu. Înşfacă iute o coloană de marmură, de pe mormântul tatălui lor, abia-n-gropat, şi o azvârle cu putere în pieptul agerului Castor.

Castor nu stă nici el degeaba şi îl ţinteşte cu-o săgeată pe Idas cel voinic, în coaste.

Polux sare atunci degrabă să-şi sprijine iubitul frate, pe Castor cel lovit de moarte şi să-l doboare pe Linceu. Dar Zeus curmă bătălia şi, cu un fulger din văzduh, arde pe Idas şi Linceu, şi îi preface în cenuşă, pe groapa fără de coloană, a tatălui lor, Afareu.

Castor se stinge-acum pe-ncetul. Pieptul lui e aproape rece. Ochii sticloşi privesc spre cer. Şopteşte-ncet:

— Nu-mi pare rău că părăsesc acest pământ. Dar inima mi-e-ndurerată că mă despart de tine, Polux.

Şi Polux cade în genunchi. Sărută faţa-ngălbenită, şi disperat strigă spre Zeus:

— Tată, tu ştii că fără Castor viaţa mea n-are nici un rost. Şi nu-i nimic mai sfânt, mai nobil, decât o dragoste de frate, care ţi-e în acelaşi timp prietenul cel mai devotat. Dă-i, tată, deci lui Castor viaţă sau – de nu vrei – încuviinţează să plec alăturea de el spre negrele genuni, la Hades.

Auzind vorbele acestea, din Olimp, Zeus i-a răspuns:

— Tu eşti nemuritor, o, Polux, şi ai dreptul să vieţuieşti cu fraţii tăi: Atena, Hermes, Apolo, Artemis şi ceilalţi, fără să-mbătrâneşti vreodată, sus, în Olimpul luminos. Dar Castor e fiul lui Ţindăr şi-i muritor ca tatăl său. Vrei să-ţi pierzi oare nemurirea, ca să trăiască din nou Castor, un sărman fiu de pământean?

— Deşi n-avem acelaşi tată, frăţia care ne-a legat îmi e mai dragă decât slava ce aş avea-o în Olimp, a răspuns Polux către Zeus. Vreau să trăim, deci, împreună, sau să murim alăturea. Ori amândoi nemuritori, ori împreună în Infern.

Mişcat de-asemenea credinţă, de prietenia ce-i lega pe dioscuri unul de altul, Zeus a dat poruncă morţii să-şi strângă aripile negre, ce le lăsase peste Castor. Şi dioscurii să rămână, ca şi-nainte, laolaltă. Însă, din an, o jumătate să şi-o petreacă în Olimp. Iară cealaltă jumătate să se coboare în Infern.

Cum a sunat porunca asta, Castor s-a ridicat din morţi. Şi-ncălecând pe cai cu aripi, cei doi fraţi gemeni s-au urcat până-n palatele cereşti. Aici ei au căpătat dreptul să ocrotească totdeauna nepreţuita prietenie între popoare şi-ntre oameni10. Iar, mai târziu, ca să-i scutească să se coboare şi-n Infern, Zeus i-a preschimbat în aştri11.

Cinstind pe Castor şi pe Polux, adică însăşi prietenia, elinii le-au clădit altare şi temple mari, împodobite cu marmure, în care ei sunt dăltuiţi ca doi flăcăi cu trupuri goale, având în mâini suliţe lungi, iară pe cap coifuri rotunde12. Adeseori ei sunt călări, pe cai ca spuma, nepătaţi. Iară pe creştetele lor, întotdeauna-i câte-o stea13.

Note:

1. Primul rege al Laconiei a fost, în legendă, Lelex. Urmaşul lui, Eurot, a dat numele râului ce uda Laconia. Copila lui Eurot ar fi fost Sparta. Ea a dat numele oraşului cel mai important din Laconia. Sparta s-a căsătorit cu Lacedemon, fiul lui Zeus şi al nimfei Taigeta. Sparta se mai cheamă şi Lacedemonia. Iar muntelui învecinat i se mai spunea Taigetul. La rândul ei, Sparta ar fi născut pe Amicle – întemeietorul celuilalt oraş important al Laconiei: Ameiceleea – şi care era strămoşul direct al lui Ţindăr, soţul reginei Leda, mama celor doi eroi: Castor şi Polux. Regii Spartei se mândreau mult cu această genealogie şi mai ales cu faptul că aveau strămoşi pe cei doi vestiţi eroi gemeni.

2. Legenda despre Leda şi lebăda, în care Zeus se transformase, ca s-o înşele pe soaţa regelui din Sparta, a fost sculptată şi pictată de artişti în nenumărate rânduri. Se găseşte astfel la Roma o splendidă marmură, sculptată de un artist antic, al cărui nume nu-l cunoaştem. O altă statuie de seamă mai este la Veneţia, în muzeul San-Marco. Iar în pictură e faimoasa pânză lucrată de Corregio, aflată la Berlin.

Tot la Roma, se mai găseşte şi o copie după tabloul lui Leonardo da Vinci: pe malul râului Eurot, sub mirţii înfloriţi, se află Leda cu lebăda alături. În depărtare, pe un deal înalt, se înalţă zidurile Spartei. Scena se petrece în amurg. Pe o pajişte smălţuită de flori se văd cele două ouă, din care tocmai se ivesc perechile de copilaşi – asemeni unor puişori. Toţi cată spre mama lor care-i priveşte înduioşată, zâmbind discret şi parcă trist. Penelul marelui Leonardo da Vinci a ilustrat cu meşteşug sensul străvechilor credinţe ale elinilor. Ei se întrebau de ce vin oare, uneori, pe lume, în loc de un copil, doi sau mai mulţi? Ce poate să însemne acest lucru? Şi, pentru că ştiinţa medicinei era încă la începuturi, ei îşi explicau această taină numai printr-o intervenţie divină. Considerau că dintre gemeni unul este poate copil de zeu. (Se ştie foarte bine că şi Heracle, care era feciorul lui Zeus, avea un frate geamăn, feciorul regelui Amfitrion.)

3. Se spune că în copilărie cei doi eroi ar fi trăit o vreme pe tărâmurile Macedoniei, în partea de miazănoapte a Greciei. Ei sunt cunoscuţi în povestiri şi poeme, nu numai ca fii ai lui Ţindăr, soţul legiuit al Ledei – tin-darizi. – ci şi ca dioscuri – feciori ai lui Zeus (dios).

4. S-a arătat într-o legendă anterioară cum Tezeu, însoţit de Piritou, regele tesalian, o răpit-o pe frumoasa Elena, în vârstă numai de 13 ani, din templul zeiţei Artemis. Poeţii spuneau că la această dată Tezeu era în vârstă de cincizeci de ani. Mai târziu, frumoasa Elena se va mărita cu regele Menelau şi din pricina ei se va isca războiul troian.

5. În grădinile învăţatului Academos a întemeiat filosoful Platon celebra lui Academie. De aici vine numele cunoscut până astăzi, dat celei mai înalte instituţii de ştiinţă şi cultură.

6. Despre lason se va povesti în legenda călătoriilor pe corabia Argo, către îndepărtatul ţinut al regelui Eete, fiul soarelui.

7. Despre Orfeu se va povesti în legenda „Orfeu şi Euridice”.

8. Când se sfârşesc furtunile, pe mare se văd adesea nişte fâşii luminoase în jurul catargului, partea cea mai înaltă a corăbiei. Acestea sunt – cum se înţelege – numai ultimele descărcări electrice. Navigatorii din vechime nu puteau înţelege acest fenomen, ştiinţa nu descoperise încă electricitatea, şi ei şi-l explicau născocind legenda despre Castor şi Polux, care l-au rugat pe Zeus în timpul unei furtuni să-i ajute.

9. Răpirea celor două fete este zugrăvită pe unele vase. Scena este sculptată de un meşter necunoscut pe un sarcofag ce se găseşte la Florenţa. Frumoasă este însă şi opera creată pe această temă de marele pictor Rubens, aflată în galeriile de artă din Munchen. Se văd dioscurii răpind fetele, în timp ce micul zeu Eros ţine frâul calului, pe care se vor urca. Soarele arde pe câmpie şi, totuşi, în înalt, se văd norii prevestitori de rele.

10. Tot atunci Poseidon le-a dăruit şi el dioscurilor dreptul de a comanda vânturilor şi valurilor mării, de a ocroti pe navigatori în timpul furtunilor şi a-i putea scăpa de moarte.

11. Este vorba de constelaţia cunoscută sub numele de „Gemenii”, care apare pe boltă în luna mai.

12. Coifurile lor rotunde evocă ouăle din care se născuseră cei doi flăcăi.

13. Cultul dioscurilor s-a răspândit în toate coloniile greceşti, şi în Sicilia şi la Roma. În imperiul roman împricinaţii trebuiau chiar să-şi facă jurământul în tribunale pe Castor şi Polux. Bărbaţii jurau pe Polux, iar femeile pe Castor.

În Sicilia, elinii au clădit un faimos templu, în localitatea Agrigente, închinat dioscurilor. (Templul a fost mai târziu refăcut de romani.) În acest templu, în fiecare an, în anotimpul parfumat când înfloresc migdalii, se organizau nişte sărbători strălucitoare. Veneau atunci solii de cântăreţi, dansatori şi poeţi, ca să-şi arate măiestria sub semnul dragii prietenii. Oamenii au râvnit mereu înţelegerea şi pacea, şi aici, în templul lui Castor şi Polux, au răsunat cândva şi nişte versuri ca acestea, rostite de Bakchilyde, poetul grec din sec. al V-lea î. e. n., intitulate: „Lauda păcii”?:

Măreţe lucruri naşte pacea: flori, belşug de artă gureşă şi dulce.

În flacără de aur pe altare de murmură s-aprinde pentru zei carnea cornutelor şi-a mieilor lânoşi. Juneţea cugetă la lupte pe moale ţărnă în arenă şi visează doar la fluier şi la hore.

Pe chinga scutului îşi ţese pânza păianjenul. Iar lancea ascuţită şi spada cu tăişuri, două, sunt amarnic măcinate de rugină.

A amuţit trompeta de aramă.

Nimic din gene nu alungă somnul chemat să-mprospăteze inima.

Serbări senine înfloresc pe uliţi, şi arde cântecul slăvind frumuseţea.

Tradiţia aceasta, iubită de mulţimi, se mai păstrează. Cu ani în urmă, la Agrigente, ansamblul românesc a dobândit premiul cel mare al păcii şi al prieteniei, prin danţ şi cântec popular, şi a luat medalia de aur, pe care e înfăţişat templul lui Castor şi al lui Polux.