Căderea lui Icar

Și, la semnul lui Minos, sclavii s-au repezit. L-au înşfăcat de umeri, şi-aşa, mai mult târâş, l-au purtat prin grădină până la labirint.

Alţi sclavi, în vremea asta, i-au adus şi feciorul, ce se numea Icar, pe care-l dobândise dintr-o căsătorie cu-o sclavă a lui Minos. El se uita-ngrozit la zidurile-nalte.

Tatăl şi-a luat feciorul în braţe şi-a grăit:

— Dacă regele Cretei ne-a-nchis drumul pe ape şi drumul pe pământ, a mai rămas văzduhul.

— Cum, tată, să zburăm? Dar ce suntem noi, păsări? a întrebat Icar.

— Da, dragul meu copil! Astăzi a sosit vremea ca să-i învăţ pe oameni să zboare prin văzduh. Nutream de mult în mine un gând de acest fel. Ce-i drept, nu socoteam că am să fiu silit atâta de curând să fac astfel de aripi ca să scăpăm cu ele din ghearele lui Minos. Să ne-apucăm de lucru. Ajută-mă şi tu.

Şi-ndat-a luat bătrânul, ajutat de fecior, pene, oase de păsări, rămase-n labirint din timpul cât trăise preahâdul Minotaur, şi le-a legat cu fire din haina lui desprinse şi le-a lipit cu ceară, făcând patru aripi6.

Două şi le-a pus sieşi, prinzându-le-n curmeie făcute din veşminte, şi celelalte două i le-a pus lui Icar. S-au urcat sus, pe ziduri.

Chemându-l pe Icar aproape, lângă sine, l-a învăţat să zboare:

— Priveşte cum se-nalţă vulturul prin văzduhuri! Vâsleşte rar din aripi. Nu sta nici prea aproape de valurile mării, ca apa să nu-ţi ude aripile uşoare, i-a dat sfaturi bătrânul; dar, în aceeaşi vreme, nu te-nălţa prea tare şi fără chibzuială. Nu te-apropia de soare. Aripile acestea nu am avut mijloace, aici în labirint, să le alcătuiesc aşa cum aş fi vrut, şi ceara se topeşte. Aripa se desprinde şi-ai să te prăbuşeşti. Să te iei după mine. Bagă de seamă. Şi-acuma să zburăm spre dulcea libertate

— Hai să zburăm, hai, tată, a glăsuit Icar, cuprins în inimă de-o aprigă dorinţă de-a spinteca văzduhul şi-a se-nălţa spre cer.

Şi au vâslit din aripi. S-au ridicat spre boltă şi au pornit în lume. Creta era în urmă, abia se mai vedea. De pe ţărmuri păstorii, pescarii şi alţi oameni se uitau, cu mirare, cum nişte pământeni puteau zbura ca zeii. Nu le venea să creadă. Trecuseră de Delos şi de insula Păros, cea plină de miresme.

În depărtări s-arată şi fermecata Samos. Când fiul lui Dedal, îmbătat de vârtejul acelui zbor înalt, bate din aripi tare. Se ridică mai sus.

— Icar, îi strigă tatăl, nu uita ce ţi-am spus şi fii prevăzător!

Numai că el n-ascultă. Simte că se înalţă ca vulturul în slavă. Îi vine să şi cânte, să chiuie, să strige. Şi zboară, se ridică, mai sus, mai sus, mai sus. Parc-ar vrea să se smulgă din trup, uşor ca gândul şi slobod să plutească până-n nemărginiri.

Dar Helios, din ceruri, gelos pe pământenii care zburau ca zeii, a început să ardă, să dogorească tare. Era către amiază. Helios trimitea valuri, valuri de flăcări.

— Icar, opreşte-te! îi strigă tatăl care, simţind căldura, se apropia de ape, ca să se răcorească.

Însă Icar, în zboru-i, nici nu-l mai auzea. El se-nălţa întruna, înconjurat de flăcări de aur, ca un nimb. Avântul lui spre ceruri nu-l mai putea opri cu strigătu-i Dedal. Se-apropia sfârşitul urzit de Helios.

Ceara care lipea aripile uşoare a prins să se topească, să curgă încetinel. Penele s-au desprins. Degeaba da din braţe feciorul lui Dedal, nu-l mai ţinea nimica sub cerul arzător.

De la acea-nălţime, c-un ţipăt disperat, Icar s-a prăbuşit în valurile mării.

Apa l-a înghiţit pe loc. L-a dus la fund7.

Dedal, auzind glasul, s-a-ntors îngrijorat şi şi-a strigat feciorul:

— Icar! Pe unde eşti? Unde eşti? Unde eşti?