Căprioara zeiţei Artemis

Numai că inima haină a regelui Micenei nu se îndestula nicicând cu suferinţa eroului Heracle. Şi, fără să-i mai dea răgaz să se-odihnească, l-a trimis să-i aducă, din munţii Arcadiei, o iute căprioară a sorei lui Apolo, zeiţa Artemis. Căprioara aceasta avea coarne de aur şi picioare de-aramă. Fusese hărăzită de zeiţa fecioară să facă pagube în livezi şi pe-ogoare, şi-aşa să-i pedepsească pe bieţii muritori. Se mâniase tare pe ei zeiţa vânătoarei, fiindcă nu-i aduceau destule jertfe-n templu. Şi oriunde dădeau rod livada sau ogorul, grădina sau păşunea, căprioara sosea, la porunca zeiţei. Calcă-n picioare totul, lovea cu coarnele şi părăduia rodul. Degeaba o rugau oamenii pe zeiţă să nu-i mai pedepsească, ea nu se îndura.

Acum pleca Heracle să prindă căprioara, s-o aducă legată în oraşul Tirint.

— Pe-această căprioară n-o poate nimeni prinde. Fuge ca o săgeată. râdeau toţi sfetnicii strânşi lângă Euristeu. Şi-apoi chiar de-o va prinde, s-adună duşmănia zeilor olimpieni. Pe lângă zeul Ares, îl va urî şi-Artemis. Toate sunt ticluite să-i grăbească sfârşitul feciorului Alcmenei.

— Aşa e! Va pieri! scrâşnea şi Euristeu, cu ochii mici de ură. Şi-abia atuncea, prieteni, am să fiu mulţumit şi am să fiu pe plac ocrotitoarei mele, marea zeiţă Hera.

Într-adevăr, Heracle, după ce colindase prin desele păduri ale Arcadiei, aflase anevoie sălaşul căprioarei cu coarnele de aur. Însă cum a zărit-o, i-a şi pierit din ochi. Nu părea că aleargă sau c-atinge pământul. Semăna c-un vârtej care alunecă, cu vuiet, pe-o câmpie, se-ntoarce, stă o clipă şi iarăşi se porneşte, ca să-l şi pierzi din ochi.

Era o căprioară cum nu se pomenise. Numai că nici Heracle nu se lăsa învins. Şi se spune-n legendă că, fără de odihnă, adesea fără hrană, sau apă, sau chiar somn, a urmărit-o-ntruna. Ea s-a-ndreptat, în goană, întâi spre miazănoapte, ajungând în ţinutul zis hiperborean, la marginile lumii, unde izvora Istrul, după străvechi legende17. Aici era s-o prindă; poposise o clipă, doar cât a răsuflat. Dar ea, făcând un salt, a şi ţâşnit din nou, pornind spre miazăziuă. Au fugit amândoi, aşa, un an de zile. Oamenii îi vedeau trecând cum trece vântul. Ar fi vrut să-l ajute pe dragul lor Heracle. Atât că nici o fiinţă, de pe întreg pământul, nu mai putea s-alerge atât de repede cum fugea căprioara, urmată de Heracle.

Alergând amândoi, pe când se-mplinea anul, au ajuns la un râu, albastrul râu Ladon. Şi dincolo de râu era templul zeiţei. Şi dacă apuca să pătrundă în templu, căprioara zeiţei era la adăpost. Heracle nu putea s-o mai scoată de-acolo.

Pân-atunci se ferise să folosească arcul. Văzând că peste-o clipă căprioara zeiţei o să ajungă-n templu, Heracle a ţintit-o, din fugă, cu-o săgeată, în piciorul ei stâng. Animalul rănit s-a oprit locului. Heracle, din doi paşi, a şi fost lângă ea şi a prins-o de coarne. I-a scos grabnic săgeata din piciorul său ager. Legând-o c-un curmei de celelalte trei picioare de aramă, a luat-o pe spinare.

— Unde te duci, Heracle? i-a strigat Artemis, de pe o culme înaltă. Dă-i drumul căprioarei. I-ai supărat pe Hera, pe Ares, şi acuma mă mânii şi pe mine?

— Nici nu mă gândesc, zeiţă! i-a-ntors răspuns voinicul. Este porunca Herei, dată prin Euristeu, basileul din Argos. Cere-i ei socoteală. Eu sunt doar mulţumit că i-am scăpat pe oameni de-atâtea stricăciuni pe care căprioara le-aducea câmpurilor.

Şi-a plecat mai departe, lăsând-o pe zeiţă să strige cât poftea18.