Păsările stimfaliene

Dar nici nu apucase să-şi odihnească trupul Heracle, la Tirint, că i-a venit poruncă să plece iar la drum. Trebuia să se lupte c-un soi de păsări mari, cu mult mai mari ca omul, care sălăşluiau în nişte smârcuri negre, pe ţărmurile mării, lângă un oraş, Stimfalos15. Iar păsările-acestea aveau ciocuri de-aramă şi aripe de bronz. Din aripe zvârleau pene ca nişte lănci. Doborau animale şi oameni deopotrivă. Luau oamenii în gheare. Se urcau în văzduh, şi-acolo îi mâncau în timpul zborului. Cursese-atâta sânge în toată-mprejurimea oraşului Stimfalos, încât locuitorii îl părăsiseră, înfricoşaţi de moarte. Se pustiise locul.

Nimeni nu îndrăznea să se lupte cu ele, pentru că păsările-acelea slujeau cruntului Ares, zeul războiului. Şi el se desfăta, auzind gemete, sau când vedea-n Stimfalos sângele şiroind.

— De va scăpa de păsări, nu o să-l ierte Ares, socotea Euristeu, trimiţând pe Heracle în smârcuri, la Stimfalos. Teafăr tot n-o să iasă din încercarea asta.

Şi a plecat Heracle către golful argolic, unde se afla smârcul. Câţi îl vedeau pe cale, îl îndemnau să stea sau să se-ntoarcă-acasă.

— Euristeu vrea să pieri! îl sfătuiau ei toţi. Cum poţi tu să te lupţi cu monştrii zburători, ce trimit din înalt lănci tari din aripe? Ares le ocroteşte. N-am încercat şi noi? Iar locul e deschis, n-ai unde te feri. Mult au mai pătimit oamenii din Stimfalos şi din împrejurimi. Cu miile s-au stins. Nu vrem să mori şi tu. Tuturor ne eşti drag. Tu ne-ai scăpat de cele două-nfricoşătoare odrasle-ale lui Tifon.

— Am să gonesc acum şi-aceste păsări negre, le răspunse Heracle. Poate să fie Ares oricât de mânios.

— Să te-nsoţim şi noi, îl rugau oamenii.

— Nu, nu. voi merge singur. Eu mă pot apăra cu blana mea de leu. Voi însă aţi pieri.

Şi mergea mai departe.

Ducea cu el voinicul două timpane mari, făcute din aramă. Ajuns la ţărmul mării s-a urcat pe un deal, ce era lângă smârcuri. A început să bată puternic în timpane. La zgomotul acesta s-au ridicat în stoluri păsările lui Ares, mii, mii şi zeci de mii.

Cerul se-ntunecase de-atâta păsărime, şi ţipetele lor umpleau întreg văzduhul. Le-auzeau Euristeu şi sfetnicii-n Micena.

— Aha! îşi spuneau ei. Auziţi ce se-ntâmplă! Acesta e sfârşitul feciorului Alcmenei.

Şi nu ştiau că el, învăluit în blana de leu, nepătruns, având coiful pe cap, nu se temea de păsări. Trăgea din arc săgeţi, ce străbăteau deodată câte-o sută de păsări, ba poate şi mai bine. Azvârlea şi cu lancea. Lovea şi cu măciuca, de-i era la-ndemână. Şi, nu în lungă vreme, în smârcuri se scăldau cu aripile negre, întinse, fără viaţă, mormane mari de păsări.

Tot locul se-nvelea, ca într-un giulgiu negru, cu păsările-acestea. Puţine rămâneau. Însă, de frica morţii, zburau ţipând cu grabă spre portul Euxin16, într-o insulă mică, ridicată din ape de Tetis, la dorinţa preacrudului zeu Ares.

Ba, după cât se spune, dornic de răzbunare, Ares s-ar fi ivit c-o sabie-n mână în faţa lui Heracle. Însă eroul nostru şi-a ridicat măciuca, gata să îl lovească. Şi Ares, sângerosul, a fost cuprins de frică numai văzându-i ochii cu care îl ţintea şi a luat-o la goană. A pierit în văzduh. Dar s-a jurat s-ajute pe Hera totdeauna în contra lui Heracle.

Astfel s-a isprăvit şi-această încercare – a treia, după număr.

Heracle-a luat cu sine un trup de pasăre, străpuns de-o săgeată, să-i fie mărturie, şi-a plecat spre Tirint.

Pe drum se întâlnea cu oamenii în cete, oameni ce se-ntorceau spre oraşul Stimfalos. Şi ei îi mulţumeau cu lacrimi pe obraz, fericiţi că puteau să-şi regăsească iar căminul părăsit, fără primejdie pentru copiii lor.