Mistreţul din Erimant

Stăpânul cel nevolnic trăgea acum nădejde că viteazul Heracle, după atâtea lupte: cu leul din Nemeea, cu hidra de la Lerna, păsările lui Ares, şi goana necurmată, mai bine de un an, pe urma căprioarei zeiţei Artemis, a obosit de-ajuns.

— Îl voi trimite dară, spunea celor din jur, în munţii Erimant19, să-mi aducă de-acolo, viu şi nevătămat, mistreţul fioros, care părăduieşte codrii deşi ai Psofidei20, distrugând aşezări şi nimicind pe oameni. Să plece deîndată!

— Să plece deîndată! strigau toţi sfetnicii.

Şi iar pleca Heracle – deşi abia sosise – săvârşind calean-toarsă către Arcadia.

Pe când mergea, eroul a întâlnit în cale pe centaurul Folos21. Centaurul acesta avea o fire blândă. Fiind prieten cu Heracle, l-a poftit la un ospăţ şi-o oră de răgaz, după atâta trudă. Ba, vrând a-i fi pe plac, a mai desfundat Folos şi un butoi cu vin, pe care îl primise de la Dionisos, zeul viţei de vie.

Era un vin din care nu sorbeau decât zeii. Aroma lui era atât de-mbătătoare, încât s-a răspândit peste tot muntele, ameţindu-i pe oameni, pe monştri şi pe fiare. Cei dintâi au simţit aroma-mbătătoare fraţii centaurului. În tropote grozave, au alergat cu toţii spre peştera în care Folos îl găzduia pe voinicul Heracle.

— De ce ai desfundat butoiul fără noi? au răcnit ei spre Folos. Nemernicul acesta, sclavul lui Euristeu, a băut vinul nostru?

Şi, fără să aştepte răspunsul fratelui, s-au repezit cu stânci şi trunchiuri de copaci să-l omoare pe fiul reginei de la Teba. Unul i-a aruncat o stâncă mare-n frunte, altul l-a izbit straşnic cu un trunchi de stejar. De nu era Heracle atâta de puternic, ar fi pierit îndată.

Atunci, s-a ridicat preavoinicul Heracle, cum sare o scânteie din focul cel uriaş, care cuprinde-un rug. Uşor ca rândunica, dar îndârjit ca leul când e rănit de moarte, s-a avântat Heracle la cel dintâi centaur şi, lovindu-l cu pumnul, l-a şi răpus pe loc. A pus mâna pe ghioagă, pe ghioaga lui cumplită, sfărâmând ţeste, piepturi şi şale de centauri, culcându-i la pământ. Centaurii, cu spaimă, câţi mai erau în viaţă, s-au năpustit afară din peştera lui Folos.

Heracle, fugărindu-i, i-a ţintit cu săgeţi. Niciunul n-a scăpat.

Încă nepotolit de-această supărare, s-a dus în Erimant, căutându-l pe mistreţ. L-a aflat cu greutate, ascuns într-un desiş. Avea nişte colţi albi, lungi de un stat de om, tăioşi ca nişte lănci.

Văzându-l pe Heracle, mistreţul – ce fusese vestit de Artemis că vor veni primejdii – s-a zvârlit într-un trunchi înalt, gros, de stejar. Cu râtul lui enorm l-a smuls din rădăcină, trântindu-l spre erou.

Heracle s-a ferit. A vrut să ia el trunchiul care căzuse jos, să-l zvârle spre mistreţ. Însă şi-a amintit că trebuie s-aducă mistreţul viu şi teafăr crudului Euristeu.

Mistreţul ar fi vrut să fugă către vale; dar Heracle, strigând şi aruncând cu pietre, l-a silit să se urce spre vârful Erimant. Căzuse peste munte zăpadă proaspătă. Mistreţul luneca sau se împotmolea, gâfâia tot mai mult. Nu mai putea să fugă. Isteţ, sprinten, voinicul s-a repezit pe-o culme. De-acolo a sărit de-a dreptul peste fiară. A lovit-o în ceafă de i-a tăiat suflarea, şi fiara s-amblânzit.

A luat-o pe spinare şi-a pornit spre Micena.

Auzind Euristeu că a ajuns Heracle cu fiara la Micena, că a intrat pe poartă şi vine la palat, a început să strige spre sfetnici să-l oprească. Dar nimeni nu-ndrăznea să i s-arate-n cale.

De frică, laşul rege a fugit, s-a ascuns într-un butoi de-aramă şi, tremurând, ţipa:

— Omoară-l sau dă-i drumul să plece unde-o şti! Nu-mi trebuie mistreţul. Pleacă de-aici cu el. Nu uita că-mi eşti sclav, şi-aşa îţi poruncesc.

— Am primit să-ţi slujesc, nu fiindcă preţuieşti în ochii mei ceva, i-a dat răspuns Heracle. Datina noastră cere ca pentru orice faptă de sânge să plăteşti, stând un timp în sclavie. Şi eu m-am supus ei. Dar află, Euristeu, că eu orişice muncă nu o fac pentru tine, ci o fac pentru oameni, pe care îi iubesc. Pentru ei am plecat, să-i scap de-această fiară, pe care-o port în spate.

— Fă cu ea tot ce vrei, dar lasă-mă să ies din butoiul de-aramă, se tânguia fricosul.

Şi nu s-a liniştit decât când a văzut mistreţul jupuit şi carnea lui încinsă în frigare de-aramă.