Cearta dintre Ahile şi Agamemnon

Iar anul cel de-al zecelea e povestit de regele poeţilor elini, Homer23. În acest an a venit Hrises, preot al zeului Apolo, cerând regelui Agamemnon să-i dea-napoi pe fata lui: Hriseis, ce-i fusese luată ca roabă de nişte oşteni. Regele l-a gonit pe Hrises cu vorbe grele şi-mbrânceli. Atunci preotul s-a rugat de zeul său să-i pedepsească pe-aheii cei înfumuraţi.

Apolo, ascultându-i ruga, şi-a întins arcul şi-a ţintit în tabăra lui Agamemnon. În toată tabăra aheie ciuma a năpădit cu furie. Mureau ca muştele oştenii. Zilnic mureau sute şi mii.

Durase molima aceasta ceva mai mult de nouă zile, când Calha i-a vestit pe regi că molima nu va-nceta, decât în clipa când Hriseis, robita fiică a lui Hrises, va fi-napoi la tatăl său.

Ahile, auzind vestirea, s-a-nfăţişat în adunare şi i-a cerut lui Agamemnon, cel ce era stăpânul fetei, să i-o dea înapoi lui Hrises, şi astfel molima să piară.

Regele, fiu al lui Atreu, nebiruitul Agamemnon, s-a supărat însă nespus şi a rostit către Ahile:

— Pentru c-Apolo îmi ia roaba, iar tu, Ahile, îl ajuţi, voi lua, în schimb, pe roaba ta, Briseis cea îmbujorată, care îţi este-atât de dragă.

Degeaba Nestor şi cu alţii au vrut să-mpiedice pe rege să săvârşească fapta asta: căci îngâmfatul Agamemnon n-a vrut să ţină socoteală şi, folosindu-se de dreptul pe care îl avea în oaste, a luat din cortul lui Ahile pe roaba lui cea mai iubită.

Ahile a dus la şold mâna, să prindă sabia, să lupte şi să-l ucidă pe acela care-l jignise-atât de tare, dar l-a oprit Palas-Atena. Ea i s-a arătat în faţă şi, nevăzută de ceilalţi, a rostit numai spre Ahile:

— Eu am solie de la Hera, zeiţa cea cu braţe albe, să te împiedic de la sfadă. Veni-vă ziua când tu însuţi vei înţelege c-a fost bine să nu te lupţi cu Agamemnon. şi daruri vei primi-ntreite.

Ahile s-a plecat zeiţei, a lăsat sabia la şold; dar, mâniat peste măsură, a mai rostit lui Agamemnon:

— Va veni ceasul, Agamemnon, tu, care ai nesocotit pe cel dintâi viteaz aheu, tu, care te fereşti de lupte şi-i jupoi pe supuşii tăi, să gemi din greu. Oastea aheie va fi zdrobit-atunci de Hector, venit din tabăra troiană. Va fi însă târziu, să ştii, când ai să-ţi înţelegi greşeala. Nici tu, nici nimeni n-o să poată să le ajute-aheilor. Amar, amar va fi de ei.

Aşa grăia mâhnit Ahile.

Iar pe-o corabie cu pânze, sus pe catarg, se afla Eris – Eris, discordia, zeiţa care-nteţise iarăşi vrajba. Şedea sus pe catarg zeiţa, şi tare se mai bucura de cearta care izbucnise între Ahile şi-Agamemnon, ceartă ce-i va costa pe greci nespus de mult, nespus de greu, în faţa zidurilor Troiei.