Cearta din pricina Atalantei

În timp ce monstrul grohăia, căutând noi victime-n pădure, şi-a încordat şi Meleagru arcul său mare şi a tras. Şi cum era un ochitor mai priceput decât mulţi alţii, una dintre săgeţi s-a-nfipt până-n plămânul stâng al fiarei. Botul i s-a umplut de sânge şi, ameţită, încerca să se sucească şi să-şi smulgă săgeata care-i scurgea viaţa.

Văzând că fiara nu mai poate să se ascundă prin hăţişuri, toţi vânătorii au ţintit roi de săgeţi asupra ei. Iar Meleagru, cu o lance, a mai lovit-o în grumaz şi-a doborât-o la pământ.

Cu sabia i-a tăiat capul, i-a jupuit pielea ţepoasă şi – după cum făgăduise, în timpul luptei – le-a întins, pe amândouă, Atalantei.

— Primeşte premiul şi cinstirea. Eşti vânătorul cel mai bun care se află în Elada, a grăit el şi i-a zâmbit.

Ea s-a împurpurat la faţă de bucurie şi plăcere şi l-a privit pe Meleagru cu ochii săi strălucitori. Poate a vrut să-i şi răspundă. Însă atunci s-a auzit un glas înverşunat de ură:

— Stai, Atalanta, nu-ndrăzni să răpeşti drepturile noastre, şi nici onoarea nu ne-o lua. Nu crede, fiindcă eşti frumoasă, că poţi să smulgi premiul râvnit de noi, ceilalţi, venind aici.

Cel ce vorbise era rege într-un oraş învecinat5. Puterea lui se întindea peste războinicii cureţi. El era frate cu Alteea, soţia regelui Eneu – fiind deci unchi bun lui Meleagru.

— Tu, ce eşti frate mamei mele, s-a necăjit fiul lui Ares, să nu cutezi a urgisi, în faţa mea, pe Atalanta. Altminteri.

— Altminteri, ce? Nu crezi cumva că mă voi teme de sabia ce-o porţi în mână?

Şi nu s-a mulţumit cu vorba. I-a smuls îndată Atalantei trofeul dăruit de fiul zeului Ares şi-al Alteei.

A început o ceartă mare şi bătălie mai pe urmă. S-au rotit săbiile prin aer. Iar Meleagru, ca orbit, n-a mai putut să ţină seamă că-n faţa lui era chiar unchiul, la care ţinea mult Alteea. Ci l-a străpuns, în piept, cu vârful săbiei sale-nsângerate – ce retezase, de curând, capul mistreţului răpus.

După această întâmplare, care i-a întristat pe toţi, eroii cei veniţi anume din depărtare, ca să ia parte la vânătoarea asta mare, şi-au luat în grabă rămas bun. S-au despărţit şi au plecat care-ncotro, spre ţara sa. Cu ei s-a dus şi Atalanta, copila regelui Tegeu, ce avea încă în ochi lacrimi.