Lupta se porneşte

Dar nici nu s-au pornit hăitaşii să strige şi să facă zgomot, lovind tamburii de aramă, c-a răsunat un grohăit.

Şi dintr-o vale se iveşte mistreţul înfricoşător, pornind în goană către oameni. Cu trupul său lovind copacii, el îi îndoaie sau îi frânge, rostogolindu-i prin pădure.

Monstrul dă buzna între câinii, care i se aţin în cale şi se trudesc să îl oprească. Cu colţii aprigi risipeşte întreaga haită într-o clipă.

Mai arzător decât un fulger s-azvârle apoi spre viteji, şi doi îşi pierd îndată viaţa.

Castor şi Polux, călărind pe armăsari albi, înspumaţi, îl urmăresc, dar în zadar. Tezeu îşi cumpăneşte lancea. Însă mistreţul e mai iute ca vântul ce aleargă iarna peste colinele Eladei, şi, cum zvâcneşte prin pădure, e foarte greu de nimerit. Lancea se-nfige-ntr-un copac.

Acum mistreţul îşi ascute colţii tăioşi şi lucitori într-un stejar înalt şi gros, al cărui lemn e străpuns lesne. Botul lui parc-aruncă flăcări. Ochii săi mici şi sângeroşi sunt plini de pofta de-a ucide, şi, mugind surd, el se avântă, printre copaci, din nou, spre oameni.

Mulţi au însângerat pământul, dintre hăitaşi şi luptători – mai ales tineri etolieni, ce-l însoţesc pe Meleagru.

Şi nu se vede vreun sfârşit primejdioasei vânători.

Dar cea mai sprintenă în luptă, printre flăcăi, e arcadiana, copila regelui Tegeu, fermecătoarea Atalanta. Ea nu se lasă. E în frunte. Înconjură cu grijă fiara, şi când nici nu gândeau cu gândul, săgeata-i zbârnâie-n văzduh şi se înfige sub urechea monstrului înfricoşător.

Fiul lui Ares vede fapta şi strigă tare spre fecioară:

— Tu, preafrumoasă Atalanta, ai lovit cea dintâi mistreţul. Acum pieirea lui e-aproape şi marea cinste-a vânătoarei: trofeul, tu îl vei avea!

Bărbaţii câţi erau acolo s-au roşit până la urechi. Iar unul a răcnit cu ciudă, sărind cu o secure-n mâini, în drumul monstrului rănit:

— Voi, tineri luptători, priviţi cum lovitura de bărbat e mai presus decât aceea pe care-o dă o biată fată, şi gloria de-a răpune fiara cea ocrotită de Artemis mi se cuvine numai mie.

Abia şi-a sfârşit el cuvântul, că fiara i-a sărit în piept. Şi-a înfipt adânc colţii ei lungi, mai înainte ca securea s-o poată-atinge cât de cât. Şi l-a lăsat în iarbă mort pe tânărul cutezător.