Năvala cureţilor şi ultima biruinţă

Dar cum s-au depărtat vitejii din Calidon, şi-a rămas singur voinicul nostru, Meleagru, a sunat toba de război.

Cureţii din vecinătate îi atacau pe etolieni. Războiul a-nceput cu furie. În fruntea oştii etoliene era eroul Meleagru. Numai că mama sa, Alteea, din dragoste pentru ucisul ei frate, blestema, îl blestema pe Meleagru şi cerea zeilor, lui Hades şi soaţei sale, Persefona, să-l pedepsească, să-i ia viaţa.

Şi aflând asta, Meleagru atât de mult se întristase, încât nu mai vroia să lupte.

Se retrăsese în cetate şi, zăvorât într-o cămară, lângă soţia-i, Cleopatra, pusese sabia alături, lăsând în voia sa războiul, lăsând poporul de cureţi să-i biruie pe etolieni6.

Într-adevăr, în scurtă vreme, supuşii regelui curet sparg porţile în Calidon7.

Abia atuncea, Cleopatra, soaţa iubită, ce stătea-naintea lui îngenuncheată, iar lacrimile îi curgeau fierbinţi, şiroaie, pe obraz, îl clatină din hotărâre, spunându-i vorbele acestea:

— Nu vezi, iubite Meleagru, cum sunt răpuşi toţi etolienii, pe care tu ai vrut să-i scapi de fiară, de mistreţul hâd? Nu sări la luptă pentru ei? Femeile sunt luate roabe. În curând am să cad şi eu. Vrei să mă vezi târâtă-n ştreanguri, de vreun duşman, ba chiar silită să-l slujesc ani îndelungaţi, stingându-mă nefericită?

Cu-o tresărire, Meleagru a luat din nou sabia-n mână.

— Piere poporul etolian? a strigat el.

Şi revenindu-şi de îndată, s-a-nfăţişat duşmanilor în pragul uşii, glăsuind:

— Hai să vă măsuraţi acuma iarăşi cu mine, laşilor!

Şi sabia i s-a înfipt în cel dintâi oştean curet, apoi în alţii, şi în alţii. I-a pus pe goană.

Ei ţipau, şi, risipindu-se-n ogradă, fugeau ca nişte potârnichi.

Câţi mai trăiau dintre supuşii regelui de la Calidon s-au avântat din nou în luptă.

În puţin timp au biruit.

Eroul îşi salvase-oraşul şi tot ţinutul etolian, la rugămintea Cleopatrei, soţia sa mult credincioasă. Dar viaţa lui se va curma.

Şi asta pentru că Alteea, în timp ce-şi blestema feciorul, luase lădiţa de aramă. Din ea desferecase lemnul adus cândva de ursitoare şi-l aruncase-n focul sacru.

Lemnul arsese-n vremea asta, cât timp luptase Meleagru şi-i învinsese pe cureţi. Iar la sfârşitul bătăliei, lemnul cel alb se prefăcuse într-o movilă de cenuşă. Şi tot atunci, chemat desigur de Artemis ne-nduplecata, în slăvi s-a şi ivit Apolo. A luat din tolbă o săgeată şi l-a ţintit pe Meleagru în inima-i înflăcărată.

Iar el, având în piept săgeata şi mistuit de focul ei, s-a clătinat ca un stejar, pe care un topor avan l-a retezat din rădăcini. A căzut jos şi a murit.

Mama, Alteea, şi-a vârât sub sânul stâng un fier tăios, plătindu-şi astfel vina sa.

În vremea asta, Cleopatra, îndurerată se urcase pe-o stâncă-naltă şi de-acolo s-a aruncat între prăpăstii.

Surorile lui Meleagru, văzând această întâmplare, şi-au smuls podoabele de aur şi s-au pornit să se jelească pe rugul fratelui ucis.

Dar Artemis cea nemiloasă s-a necăjit nespus de tare că fetela plângeau atât pe fratele lor, Meleagru, cel doborât din voia ei.

Şi, printr-o vrajă neştiută, le-a prefăcut în nişte păsări, care rostesc cu ţipăt jalnic: păcat! păcat! păcat! şi care au pe aripi pete, ca nişte lacrime vărsate8.

Spre cinstea marelui erou ce i-a salvat şi de mistreţul zeiţei Febe-Artemis şi de cureţii ucigaşi, aezii din Etolia au cântat imnuri minunate, iar sculptorii l-au dăltuit în marmure nepieritoare. 9