Micul Asceplio este salvat şi dat în grija centaurului Hiron

În Epidauria, pe ţărm, se clădea rugu-n vremea asta. Pe rug era urcată fata cu trupul rece, împietrit, cu ochii aţintiţi spre ceruri, ca într-o mută întrebare: „De ce, iubite, m-ai ucis? „.

Şi în sfârşit, zeul Apolo se dumireşte c-a greşit, îşi înţelege toată vina şi se grăbeşte spre pământ, zburând pe spuma unui nor. Vrea să împiedice destinul. Ia trupul moartei lângă sine şi se sileşte să-l învie, ungându-l c-un balsam ceresc. Însă zadarnic mai încearcă să-i reînsufleţească pieptul. Umbra Coroniei plecase. Venise Hermes să o ia, şi împreună se-ndreptau către Infernul mohorât.

Rugul ardea cu vâlvătaie. Nu mai era decât puţin, şi focul îi mistuia corpul Coroniei sacrificate.

Apolo se bătea cu pumnii în pieptul său divin, gemând, şi ar fi vrut să verse lacrimi, să-şi potolească remuşcarea. Dar nu putea. Zeii n-au dreptul şi nici puterea de-a vărsa lacrimi vreodată! Aceasta-i lucru omenesc.

Atunci, minune negrăită, s-a auzit un ţipăt slab. Zeul şi-a amintit că fata poartă în sânul ei un prunc, şi, făcând farmece, desigur, a smuls copilul încă viu. L-a smuls fără să-l vadă nimeni dintre cei ce erau de faţă. L-a strâns în braţe ca un tată, şi, nevăzut, ca mai-nainte, a zburat pe un nor de aur, drept pe un munte, Pelion.

Aici era o văgăună adâncă, largă, răcoroasă, unde trăiau mai mulţi centauri. Peste centauri era rege unul mai înţelept ca toţi căruia i se zicea Hiron. El avea multă iscusinţă, putea să vindece bolnavii cu fel de fel de buruiene, pe care le căuta el însuşi acolo-n munţii Pelion.

— Ţine, ţi-l dau pe-acest copil scăpat din flăcări prin minune. Tu să mi-l creşti cu multă grijă şi să mi-l faci un om de seamă. a rostit zeul spre centaur.

— Mă voi sili, a răspuns Hiron, să-ţi împlinesc această voie! Cum ţi-ai numit însă flăcăul?

Zeul a stat puţin pe gânduri. Şi a răspuns centaurului:

— Îl voi numi: Cel ce alină. Pentru că eu i-am ucis mama, din gelozia mea nebună, şi sunt mâhnit, bătrâne Hiron. Nu mi-a rămas decât feciorul să îmi aline întristarea. Nu am alt nume pentru el.

— Să-i zicem dar Asclepio2. s-a învoit la rându-i Hiron.;

Şi, în legendă, se mai spune că regele lapit, Flegias, s-a mâniat peste măsură de moartea dată fiicei sale, nevinovată, prin săgeata necruţătoare a lui Apolo.

A strâns oştirea, călăreţii şi, înarmaţi cu săbii, arcuri şi suliţi ucigătoare au pornit cu toţii-n Delfi, acolo unde era templul împodobit, plin de comori, al zeului cu arc de aur.

Tatăl Coroniei – cu oastea – a jefuit templul acesta şi i-a dat foc, să-l mistuie, să-l facă pulbere, cenuşă.

Tocmai se întorcea şi zeul, care-şi încredinţase fiul centaurului înţelept. Când a văzut toată ruina şi pe Flegias cu oştenii, tropotind peste munţi, sălbatici, aţâţând focul ca să ardă cu vâlvătăi până la cer, s-a supărat din nou, amarnic.

Punând îndată o săgeată în arcul său scânteietor, l-a aţintit şi pe Flegias. Regele a căzut din şa, rostogolindu-se pe vale. Capul i s-a sfărâmat de stânci. Oastea lui a-nceput să fugă. Dar înainte de-a cădea, regele pare c-a strigat:

— Blestem să cadă-asupra ta! Fie să-ţi vezi şi tu copilul ars în cenuşă ca şi mine. şi să doreşti să ţi-l răzbuni. Şi pentru încercarea asta să-nduri şi alte suferinţi. Chiar de eşti zeu nemuritor, blestemul meu, blestem de tată, te va lovi, Febus-Apolo.