DIDONA ÎŞI STRĂPUNGE INIMA DE MÂHNIRE.

Însă Didona a aflat. Cu gemete, înlăcrimată, i-a-mbrăţişat picioarele şi, umilită, l-a rugat să nu cumva s-o părăsească, căci îşi va pierde zilele.

— Nu plec de voia mea, Didona, i-a dat răspuns fiul zeiţei care împrăştie iubirea. Şi nu am să te uit nicicând; căci tu mi-ai fost nespus de dragă. Însă eu am o datorie faţă de neamul meu troian şi de feciorul meu, Ascaniu. Nimic nu mă mai poate ţine. Tu nu mai plânge în zadar.

Se povesteşte că Didona – văzând corăbiile troiene cum s-au îndepărtat de ţărm – a fost prinsă de disperare. A poruncit robilor ei să îi clădească-un rug înalt. Pe rug a aşternut un pat. Ea, îmbrăcată în veşminte de sărbătoare, s-a urcat pe-acest rug. Şi a cerut să se aprindă – cu o făclie – focul, din toate patru părţi. Apoi, cu sabia lui Enea, ce rămăsese-n casa ei, Didona s-a străpuns în piept.

Cartagina s-a zguduit aflând că a murit regina. Lumea a început s-alerge pe uliţele pietruite, strigând de groază şi mânie.

Şi chiar Enea, de pe mare, a văzut focul rugului, ce-şi înălţa pala spre slavă; dar nu ştia ce poate fi.