Cadmos a înţeles c-acela este locul unde va trebui să-şi ridice cetatea. A sărutat pământul pe care ajunsese din voia lui Apolo, şi primul gând i-a fost s-aducă sacrificii preamăreţului Zeus, ca viitoarea cetate să fie trainică. A trimis câţiva prieteni să caute un izvor. Din el s-aducă apă în amfore de lut. Să facă libaţiuni, fără de care jertfa nu ar fi fost primită de Zeus în Olimp.
Tovarăşii lui Cadmos au pornit prin pădure, cercetând peste tot, până ce au zărit un pârâiaş zglobiu; iară puţin mai sus au dat de-o peşteră cu o intrare joasă, bine adăpostită de un bunget umbros şi grămezi mari de pietre. Din peştera aceea ţâşnea pârâul rece, limpede, de cleştar.
Şi, veseli, sidonienii au vrut să toarne apă în prima amforă; dar pe neaşteptate, din peştera adâncă, a ţâşnit un balaur cu solzii de aramă şi ochii fioroşi. Pe cap, monstrul purta o creastă zimţuită şi gâtul său avea o pungă de venin, mai groasă ca o bute. Iar gura otrăvită era bătută toată în trei rânduri de colţi, lungi ca nişte pumnale.
Balaurul cu creastă era fiul lui Ares, zeul cel viforos, şi străjuia izvorul tatălui său ceresc şi tot acel ţinut, pe care-l stăpânea întocmai ca un rege.
Fără multă tocmeală, balaurul lui Ares s-a rotit către soţii lui Cadmos din Sidon şi i-a încolăcit; apoi i-a otrăvit, înfigând în ei colţii săi ascuţiţi şi albi.
În vremea asta Cadmos, văzând că seara vine şi soţii nu se-ntorc, a pornit să-i găsească. A rătăcit şi el prin umbrele pădurii, până ce a sosit la izvorul lui Ares, şi, când acolo, iată-i! Prietenii erau morţi şi monstrul sta lungit pe trupurile lor, sleindu-le de sânge.
Tânărul sidonian a luat atunci o stâncă, şi, cum era voinic l-a lovit cu putere pe feciorul lui Ares. Dar solzii de aramă l-au ocrotit pe monstru de greaua lovitură, ce ar fi dărâmat şi zidul unei case. El a zvâcnit deodată. S-a ridicat în sus, mai-nalt decât copacii, şi l-a ţintit pe Cadmos cu ochii arzători, în timp ce întreita lui limbă îi juca în gura-nveninată, şi, şuierând ca vântul, când spulberă nisipul pe ţărmurile mării, s-a repezit la el.
Numai că sidonianul era un luptător cum nu-s prea mulţi pe lume; şi neînfricoşat, l-a-ntâmpinat pe monstru, precum se cuvenea, cu sabia şi lancea.
Balaurul s-a-ntors, încolăcit pe coadă. Atunci, viteazul Cadmos mi l-a lovit cu lancea atâta de puternic, încât a străbătut gâtul gros de balaur. Şi arma s-a înfipt într-un trunchi de stejar. Balaurul lui Ares a rămas priponit de-acel trunchi de stejar, care s-a aplecat sub prea marea povară.
După această faptă, fiul lui Agenor a auzit un glas:
— Ares iubeşte monştrii. Tu ai ucis un monstru care-i era şi fiu. Pentru această faptă ai să plăteşti amarnic, prefăcându-te-n şarpe.
Cadmos s-a-ntors pe dată cu sabia în mână, crezând că-i alt duşman.