Da-n faţa lui era însăşi Palas-Atena, cu egida pe piept şi suliţa în mână.
— Chiar de mă voi jertfi, i-a dat răspunsul Cadmos, sunt fericit, zeiţă, c-am răpus un balaur care-i împiedica pe oameni să trăiască în locurile-acestea atâta de mănoase. Vreau să zidesc aici o cetate vestită, unde să locuiască oameni nenumăraţi.
— Dacă este aşa, a glăsuit zeiţa, îţi trebuie şi braţe cu care să zideşti cetatea ta visată. Şi ca să dobândeşti braţele de-ajutor, desprinde plin de grijă toţi colţii de balaur şi seamănă-i pe glie.
Spunând aceste vorbe, Atena a pierit. Un nor se coborâse şi o învăluise pe copila lui Zeus, plutind apoi spre slăvi.
Cadmos a ascultat sfatul dat de Atena, şi, desprinzând cu grijă toţi colţii de balaur, i-a semănat pe glie4.
Din colţii semănaţi de Cadmos, sidonianul, s-au ridicat întâi nişte vârfuri de lance; apoi, tot din pământ, au răsărit, semeţe, coifuri de luptători; şi-n sfârşit, au ieşit nişte giganţi cu arme şi scuturi sunătoare, care s-au luat la luptă.
S-au tot luptat giganţii, până ce au rămas în viaţă numai cinci. Atunci s-a ivit iară, ca din senin, Atena. Le-a poruncit s-arunce armele ucigaşe şi să se facă prieteni cu preaviteazul Cadmos, care le va fi rege.
La porunca lui Cadmos, au zidit în pădure, la izvorul lui Ares, fortăreaţa Cadmeea, acropola tebană. Ridicând fortăreaţa, Cadmos a adus jertfă puternicului Zeus juncanul fermecat.
Pielea lui i-a tăiat-o în fâşioare lungi, subţiri, subţiri de tot. Pe acestea le-a unit. S-a făcut o fâşie de piele nesfârşită. Cu ea a măsurat întinderea de ţară, care urma să intre în stăpânirea lui.
Dorind să se păstreze nestinsă amintirea ciudatei întâmplări, Cadmos a denumit ţara aceasta nouă: Beoţia – ţara juncanului.
Totuşi, pentru că el doborâse pe fiul cel hidos al lui Ares, a suferit destul, precum se învoise în faţa lui Apolo.
Copiii i-au pierit şi, spre sfârşitul vieţii, eroul sidonian – cum îi spusese Atena – s-a preschimbat în şarpe. Soţia lui, la fel. Doi şerpi, ce nu făceau nici un rău nimănui5.