Edip îşi ucide, fără să ştie, tatăl

Dar ajungând Edip flăcău în toată legea, oameni nechibzuiţi i-au şoptit la ureche că el n-ar fi odrasla regelui din Corint; că e copil găsit şi multe dintr-acestea.

Mâhnit peste măsură, s-a dus la un oracol al zeului Apolo, să afle adevărul, cine îi sunt părinţii.

Dar Pitia. – n răspunsul pe care i l-a dat, nu i-a destăinuit că tatăl lui e Laios, şi mama sa, Iocasta.

I-a spus numai atât:

— Să nu te-ntorci în ţara unde-ai venit pe lume. Altfel îţi ucizi tatăl; te vei căsători cu propria ta mamă; şi-aduci nenorocirea asupra tuturora, copii, rude şi prieteni.

Ascultând ce spunea bătrâna preoteasă, Edip a cugetat străpuns de-nfiorare:

— Dacă mi-e totuşi tată regele din Corint? Şi dacă mi-e sortit cu-adevărat ca eu să-mi nimicesc părinţii? Mai bine fug în lume. Nu mă întorc acasă şi-nlătur nenorocul ce mă poate pândi.

Socotind deci că fuge, Edip nu s-a întors în istmul de Corint. A cugetat să plece către Beoţia, şi – coborând din Delfi – a văzut două drumuri. Pe cel care ducea către Beoţia venea încet un car. În car călătorea un bătrân cam albit, urmat de câţiva sclavi.

— Ia fă-ne loc, băiete, a rostit vizitiul, tare, către Edip.

Edip s-a supărat că un sclav oarecare îi porunceşte astfel, şi nici nu s-a clintit.

Atuncea vizitiul a dat în el cu biciul. Edip s-a înfuriat şi l-a lovit cu lancea, lăsându-l mort pe loc.

Ca să-şi răzbune sclavul, bărbatul cel albit a scos o sabie. Şi s-a iscat o luptă. Iar tânărul Edip, cu lancea ridicată, l-a izbit pe bătrân, ca şi pe sclavii lui, care îl apărau.

În prea puţină vreme, din cei cinci călători n-a scăpat decât unul. Un sclav care-a fugit.

Astfel s-a împlinit întâia prevestire făcută de Apolo9, căci tânărul Edip, fără s-aibă habar, îşi ucisese tatăl. Bătrânul ce zăcea însângerat pe drum, lângă sclavii săi, era regele Laios.

El se ducea la Delfi să-l întrebe pe-Apolo – cum să-şi salveze Teba? Pentru că, din porunca lui Ares, duşmănosul, aproape de oraş se aşezase-un sfinx10. Sfinxul avea obrazul şi trupul de femeie; corpu-i era de leu; aripi avea de vultur şi ghearele de zgripţor11. Iar coada-i de oţel era ca de balaur.

Şi sfinxul priveghea pe drumul către Teba. Când treceau călătorii, îi oprea cu un strigăt. Le punea o-ntrebare, cu multă viclenie, şi nimeni nu putea să-i dea acestui monstru răspunsul cuvenit. Atunci sfinxul lovea cu coada de balaur pe bietul călător. Cu ghearele de zgripţor îi scotea inima şi i-o storcea de sânge.

Astfel îi doborâse sfinxul, până în acea ziuă, pe foarte mulţi tebani.