Egeu îşi descoperă fiul

Dar, între timp, sosise la poarta regelui Egeu voinicul tânăr din Trezena.

— Cine eşti tu? îl întrebase o strajă pe Tezeu. De unde vii?

— Sunt un drumeţ. Sosesc din Creta. Ştiu să şi cânt. Vreau să-l desfăt pe regele Egeu, rostindu-i versuri şi cântându-i imnuri.

— Atunci, străine, calcă-i pragul! zisese straja spre drumeţ.

Tezeu intrase în palate şi se plecase regelui şi, după datina cea veche, bătrânul rege îl poftise pe oaspetele său la masă, neîntrebându-l cine este. Şedeau la masă el, Medeea şi tânărul abia sosit.

Însă Medeea, cu puterea de vrăjitoare ce-o avea, aflase că era Tezeu. Şi se temuse că bătrânul – de-o şti că i-a venit feciorul – să nu se lepede de ea. De-aceea-i strecurase lui Egeu, în şoaptă, că tânărul ce sta la masă era un criminal trimis de fratele său, Palas, să-l omoare. Ba-i mai dăduse, pe furiş, şi-un suc să-l toarne lui Tezeu în vin. Un suc făcut din floare de cucută, ce ucidea fulgerător.

Egeu, înspăimântat, umpluse cu vin pocalul lui Tezeu, şi-n el turnase sucul de cucuta.

Tocmai atunci feciorul Etrei scosese sabia de la brâu, să-şi taie o bucată de friptură, din hălcile de carne de pe masă.

Văzând această sabie, Egeu strigase tare:

— Stai! Nu sorbi din vin, băiete.

Şi-şi aruncase ochii spre sandale.

— Tu eşti Tezeu, zisese el, feciorul soaţei mele, Etra. Te recunosc. Porţi în picioare sandalele ce le-am ascuns sub stâncă, acuma şaisprezece ani. Şi sabia strălucitoare, pe care-o ţii în mână e a mea. Medeea, vrăjitoarea cea hapsână, m-a pus la cale să îţi dau otravă. Fugi, vrăjitoare blestemată. Fugi, cât nu pun să ţi se toarne pe gât pocalul cu cucută.

Şi-a izgonit-o pe Medeea. L-a strâns la sânu-i pe Tezeu şi a-nceput să-i povestească despre Palas că uneltise să-l ucidă.

— În curte-s tocmai vestitori care mi-anunţă despre Palas că s-a pornit către Atena cu cei cincizeci de fii ai săi! a spus bătrânul lui Tezeu. Tu ce gândeşti? Putem noi oare să-i înfruntăm, să-i alungăm?

— O, tatăl meu, a zis flăcăul. De vreme ce-am ajuns aici, fii bun şi lasă-mi mie cinstea să mă lupt singur, să-i înving.

Fără a aştepta răspunsul, Tezeu, strângându-şi armele în pripă, a părăsit îndată masa şi a pornit să-ntâmpine duşmanul.

S-a dat o luptă crâncenă lângă Atena. Fiii cei răi ai unchiului său Palas s-au pregătit să-l înconjoare şi să-l lovească din trei părţi.

Însă Tezeu – aci trăgând cu arcul, aci-nfigându-şi lancea în vrăjmaşi, tăind cu sabia, izbind cu ghioaga – s-a luptat vitejeşte şapte zile şi şapte nopţi.

La capătul celor şapte zile, nici un vrăjmaş nu mai trăia. Erau cu toţii-ntinşi pe ruguri. Iară femeile-i boceau.

— Trăiască tânărul de la Trezena! Să fie preamărit în veci! striga mulţimea-nsufleţită, mirată de-ndrăzneala mare şi de puterea lui Tezeu. Dar n-ar putea tot dânsul, oare, să scape lumea şi de taur? De taurul adus din Creta, odinioară, de Heracle, din ordinul lui Euristeu?

— Vorbiţi de taurul pe care l-a scos Poseidon dintre valuri?

— De el vorbim. Acum e liber şi pustieşte Atica, mai ales câmpul Maraton. Nu vrei să-l răpui tu, voinice?

— Bine – am să încerc! a spus Tezeu.

Şi a plecat spre Maraton, pe unde vieţuia în voie taurul zeului Poseidon.

A dat cu el o luptă dârză. L-a prins de coarne; l-a plecat cu fruntea albă în ţărână, şi dup-aceea l-a-njunghiat, scăpând lumea de înc-un monstru.