Plecarea în insula Creta

Venind Tezeu iar în oraş – după o biruinţă-atât de mare – s-a cam mirat că atenienii nu se înflăcărau deloc. Nu-l aplauda aproape nimeni. Ba, dimpotrivă, era jale. Femeile plângeau în hohot lângă palatul lui Egeu. Iară bărbaţii, cu mâhnire, cătau spre ele şi tăceau.

— Ce s-a-ntâmplat? De ce-i atâta tristeţe în oraş? L-a-ntrebat dânsul pe tatăl adoptiv, Egeu.

Şi regele, plin de durere, i-a povestit că mai de mult venise la Atena fiul regelui Minos de la Creta – ca să ia parte la nişte concursuri. Şi la concursurile acelea, fiul lui Minos, luptând straşnic, i-a biruit pe toţi flăcăii care s-au întrecut cu el la jocurile din Atena.

— Atunci, beat de succes, fiul regelui Minos a jurat tare către prieteni că este gata să doboare şi taurul din Maraton. Taurul alb al lui Poseidon, răpus acum de tine! a spus bătrânul rege lui Tezeu. Numai că planul său, făcut cu uşurinţă, a dat îndată greş.

— Taurul l-a ucis, pesemne?

— Da. L-a ucis. L-a luat în coarne. Şi ca pe-o zdreanţă l-a purtat până aproape de Atena. Ajuns aici, l-a aruncat doar ca să-l calce în copite. şi bietul tânăr a murit.

— Iar voi l-aţi îngropat, fireşte.

— L-am ars pe rug şi l-am cinstit. Dar Minos, regele din Creta, auzind vestea, a venit cu arme. Ne-a asediat şi ne-a lovit, zicând că noi suntem de vină. Noi l-am trimis la Maraton. Iar Zeus, ce ţinea cu Minos – ştii doar că el îi e fecior! – ne-a trimis foametea şi ciuma. În acest fel am fost înfrânţi. şi, drept tribut plătim cu jale, în fiecare an, lui Minos, şapte băieţi şi şapte fete.

— Ce face el cu aceşti tineri?

— Vai nouă! a grăit Egeu. Pe toţi îi vâra-n labirint7, un palat mare de la Cnosos, cu zeci, sute de coridoare, de unde nu mai pot ieşi. Acolo îi sfâşie-o fiară. O fiară zisă Minotaur, ce-i de la brâu în jos ca omul, iar de la brâu în sus e taur.

— Dacă-i aşa, dă-mi voie, rege, să plec şi eu când dai tributul, şi să-l înfrunt pe Minotaur. Socot că am să-i vin de hac şi am să curm această crimă, pe care-o săvârşeşte Minos asupra tinerilor noştri.

— Nu. Nu pleca! a spus bătrânul. Nu pot să mai conduc Atena, decât având sprijinul tău. Povara anilor m-apasă şi forţele mi s-au sleit. Te-am aşteptat atâta vreme, şi vrei iar să mă părăseşti?

— N-ai teamă, tată drag. Ascultă. îmbrăţişează-mă mai bine, de bun rămas.

Şi cum la ţărm era trirema gata să pornească-n larg, Tezeu s-a dus întâi în templu şi-a adus jertfe Afroditei, i-a strâns apoi pe ceilalţi tineri, care alcătuiau tributul, şi le-a grăit voios aşa:

— Veniţi cu mine, n-aveţi frică! I-am adus jertfe Afroditei şi m-am legat să o slujesc întotdeauna după plac, dacă şi ea o să ne-ajute. Puterea dragostei întrece, de-atâtea ori, pe-a altor zei. E cea din urmă oară, prieteni, când pleacă tineri din Atena. Iar noi ne vom întoarce-acasă, învingători şi sănătoşi.

— Dacă te-ntorci cu biruinţă, să pui triremei pânze albe, a rostit regele Egeu. Acuma iată-s agăţate pânze de doliu, sus, pe stâlpi. Şi eu, de astăzi înainte, spre depărtări am să privesc. Te-oi aştepta şi zi, şi noapte, să-mi vii, băiete, înapoi.

— Prea bine, tată. şi, să ştii, la-napoiere, pânza neagră va fi schimbată de cârmaci cu pânza albă-a veseliei. Adio. Voi veni curând.