Eliberarea lui Prometeu

Și-a mers, a mers Heracle, străbătând mări şi ţări, şi s-a luptat pe drumuri cu un uriaş, Anteu, un alt fecior al Gheei. Acest uriaş vestit chema pe trecătorii prin ţara lui la luptă, şi toţi erau învinşi.

De fapt, Anteu, uriaşul, avea o taină-n luptă. El fiind feciorul Gheei, cât timp atingea ţărâna, pământul ce-l născuse, era nebiruit. Pământul larg – chiar Gheea – îi da din nou puteri.

Şi cum trecea Heracle prin Libia28, uriaşul l-a strigat:

— Voinice, vino-ncoace să ne-ncercăm puterea, şi care-o fi învins să i se stingă viaţa. Te învoieşti?

— Fireşte! a-ncuviinţat Heracle.

În acest fel s-au prins la luptă îndârjită. Dar feciorul lui Zeus – şi voinic, şi isteţ – a cam băgat de seamă că ori de câte ori îl ridica pe-Anteu, iute-i slăbea puterea. Şi, cum îl trântea jos, cum atingea uriaşul doar talpa de pământ, iarăşi se-nviora.

Dornic să nu-i mai scape, l-a prins de subţiori, l-a ridicat în sus şi l-a ţinut aşa o vreme-ndelungată, strângându-l tot mai tare, zdrobindu-i os de os.

Nemaiputând s-adune putere din pământ, Anteu, sleit cu totul, s-a prăvălit, învins.

S-a mai luptat pe urmă eroul şi cu-alţi regi, căci era calea lungă. Dar până la sfârşit, tot a ajuns pe munte, pe Elbrus, în Caucaz.

Aici zăcea feciorul titanului Iapet, cel osândit de Zeus la chin pe veşnicie, pentru că dăruise celor de pe pământ focul răpit de zei. El sta în lanţuri cu mâinile la spate şi un piron în piept. Şi vulturul lui Zeus, flămând necontenit, cu ghearele înfipte în trupul său slăbit, îi scormonea ficatul cu ciocu-nsângerat, fiindcă nici o clipă titanul osândit nu s-a plecat lui Zeus şi n-a cerut iertare.

Dar Prometeu, titanul, de mii şi mii de ani înlănţuit pe stâncă, privea tot ne-nfricat spre cer şi spre pământ.

— Aşadar tot aicea te afli, Prometeu? a glăsuit Heracle, când a ajuns acolo şi s-a urcat pe munte, luptându-se cu vântul ce aducea cu sine grindini biciuitoare.

— Tu cine eşti, voinice? a murmurat titanul, văzându-l pe viteaz în vârful muntelui.

— Heracle mă numesc. Sunt fiu de pământeană. Tu suferi pentru oameni. Şi-un om te va salva.

— Dar nu te temi de Zeus şi de mânia lui?

— Nu. Nu mă tem de nimeni. Tu singur ne-ai dat pildă. Ai ridicat din tină pe muritori, titane. Le-ai dăruit puterea de-a înfrunta pe zei.

Din cer, în acea clipă, s-a auzit un ţipăt şi-un vâjâit de spaimă. Venea, dinspre Olimp, chiar vulturul lui Zeus, cu aripile-ntinse, cu ochi roşii, de foc, cu ciocul de oţel. Se rotea împrejurul acelei stânci înalte, ţipând cu-ameninţare, gata să se repeadă către cei doi eroi, gata să-i pedepsească în numele lui Zeus.

— Fereşte-te, Heracle! a rostit Prometeu, în timp ce vântul aspru urla peste Caucaz. E vulturul lui Zeus, cu ciocul de oţel, cel care îmi sfâşie ficatul zi de zi.

— E vulturul lui Zeus? a hohotit Heracle. De azi nu va mai fi. Şi şi-a pus o săgeată, muiată în veninul hidrei ucisă-n Lerna, îi arcul său temut. Şi-n timp ce-naripatul trimis al cerulu se avânta spre ei, a ţintit plin de grijă. Coarda a zbârnâit. Săgeata şi-a luat, zborul, şi vulturul lui Zeus, cu aripile-ntinse, dând ţipătul de moarte, s-a prăvălit străpuns, în marea furtunoasă.

Se spune că atuncea vântul s-a înteţit. Prometeu se zbătea în lanţurile sale, dar ele, cetluite de zeii olimpieni, erau cu mult prea tari pentru puterea lui, atât de mult sleită în veacurile lungi de când sta osândit.

Însă fiul Alcmenei şi-a proptit un picior în colţuroasa stâncă şi, când a tras de lanţuri, le-a rupt numaidecât. A smuls apoi pironul gros şi lung, de-aramă, din pieptul celui care suferea pentru oameni.

Furtuna şi mai tare s-a înteţit atunci. Cerul s-a despicat. Bubuituri grozave au sunat din Olimp. Valuri de grindină i-au izbit pe eroi cu pietre mari cât oul. Muntele cel înalt se clătina şi el, încât părea că este o plută frământată de valuri, pe ocean.

— Olimpul clocoteşte de ură şi mânie că m-ai eliberat, a mai spus Prometeu.

— Zadarnică mânie, a rostit liniştit sclavul lui Euristeu. Coboară-te, titane. Sprijină-te pe mine.

Şi fiul lui Iapet, deşi sleit de chinuri, s-a coborât încet, dar maiestuos, din munte, sfruntând cu ochii cerul, în mijlocul acelei cumplite vitejii. Marele Prometeu uitase cum se umblă, şi greu putea păşi.

Spun unele legende că Zeus ar fi vrut să-şi ucidă feciorul în clipele acelea de groaznică mânie, văzându-l pe Heracle că a eliberat, din lanţuri, de pe munte, pe duşmanu-i de moarte, pe dârzul Prometeu. L-a domolit Atena, ce i-a reamintit că, după prevestirea bătrânului Uranus, puteau să se ridice din nou feciorii Gheei, giganţii fioroşi, la luptă contra lui şi-a olimpienilor. Şi-atunci şi-ar pierde tronul însuşi marele Zeus, de n-ar putea să aibă pe fiul său, Heracle, alături, în război. Mai bine să-i dea pace.

— Prometeu a scăpat din lanţurile sale. Dar e prea ostenit. Nu mai poate lupta. Şi fiindcă el a fost osândit să rămână înlănţuit de-o piatră, să facă făurarul, Hefaistos cel şchiop, un inel, o, verigă. La ea să pună-o piatră. Iară acel inel să-l poarte Prometeu. Eu însămi i-l voi da. Pe mine mă va crede că nu-i un vicleşug. Aşa rămâne totul în lume neschimbat. Nici Heracle nu piere, şi-ţi poate ajuta la vreme de nevoie, iar Prometeu păstrează lanţul – acea verigă legată de o piatră – precum ai jurat tu.

Şi atunci se zice că s-a făcut inelul cu piatră nestemată, ce se poartă şi astăzi în amintirea celui ce-a fost înlănţuit.

După această faptă, Prometeu a plecat într-o insulă mică de la capătul lumii – unde sălăşluia bătrânul zeu Uranus, cel doborât de Cronos – să-şi odihnească trupul atât de chinuit.