Heracle aduce merele de aur

Ei s-au îmbrăţişat, şi Prometeu, titanul, l-a-nvăţat pe Heracle, în ceasul despărţirii, ce drum urma s-apuce, ca să ajungă grabnic în ţara hesperidă:

— Acolo, în grădina nimfelor hesperide, a rostit Prometeu, cresc merele de aur. E toată avuţia pământului furată şi-nchisă într-o grădină de zeii olimpieni. Tu du-te şi le-o smulge. Adu-o întregii lumi.

— Voi fi tare ca tine. a glăsuit Heracle şi a pornit la drum. N-a trecut mult, şi sclavul regelui din Micena a ajuns la Atlas, în ţara hesperiană. Aici şedea Atlas cu picioarele-n mare, şi pe umeri purta larga boltă cerească. Mai departe de el, se întindea grădina în care străluceau, prin frunzele de aur, merele fermecate, bogate în parfum.

Când a sosit Heracle, a rostit lui Atlas:

— Bătrân slăvit, sunt fiul Alcmenei şi-al lui Zeus, trimis de Euristeu să-mi dai câteva mere.

— Eu am să-ţi dau ce-mi ceri, a glăsuit titanul, dă-n schimb să ţii tu cerul cât timp le voi culege.

— Ţi-l ţin, a spus Heracle.

— Bolta-i nespus de grea!

— Nu-mi pasă, tot o ţin, a glăsuit Heracle.

Şi fiul lui Iapet i-a trecut lui Heracle bolta, uşor, pe umăr. Era atât de grea, că muşchii lui Heracle s-au îngroşat ca munţii. Sudoarea-i curgea-n râuri. De şale se plecase aproape de pământ.

Atlas, în vremea asta, s-a dus şi a cules numai câteva mere. S-a-ntors apoi şi-a spus:

— Te-ai înşelat, Heracle. Te voi lăsa aici, în locul meu, pe veci. M-am săturat să port povara blestemată, pe care însuşi Zeus mi-a pus-o pe spinare. Te las aici cu bine. Iar eu plec la Micena cu merele de aur.

Şi, hohotind de râs, Atlas a vrut să plece.

Heracle, pentru o clipă, n-a ştiut ce să facă, pe urmă i-a răspuns:

— Desigur, ai dreptate, ai îndurat destul. Dar eu nu sunt ca tine sămânţă de titan. şi umărul mă doare. Aş vrea să-mi pun pe umăr blana asta de leu, să-mi fie mai uşor. deci ia-ţi înapoi, Atlas, bolta, numai atât cât îmi aştern pe umăr blana moale, de leu.

Atlas era şiret; dar nu şi înţelept. A pus merele-alături şi-a luat pe umăr bolta.

— Hai, potriveşte-ţi blana, a spus el lui Heracle.

Însă Heracle a râs:

— Aşa te socoteai, bătrânule Atlas, că poţi să mă înşeli? Dar una-i socoteala şi alta e isprava. Rămâi deci tu, cu bine. Îmi pare rău de tine, dar nu-ţi pot ajuta.

Şi luând acele mere, de-unde erau lăsate de titanul Atlas, Heracle a pornit cu ele spre Micena.

Euristeu le-a primit negru de supărare.

Nici cea din urmă muncă nu i-a fost de folos şi n-a putut s-aducă pieirea lui Heracle.

Nemaiavând ce face, regele Euristeu a trebuit să spună, înaintea tuturor, că eroul Heracle a împlinit cu cinste douăsprezece munci. Poate să plece liber din oraşul Micena.

Scăpase deci Heracle de cruntul Euristeu29, dar în Olimp zeiţa cea nemiloasă, Hera, tot îl mai urmărea şi nu vroia să-l ierte că s-a ivit pe lume, din dragostea lui Zeus cu regina Alcmena.