Înfrângerea lui Nereu

Dar, cum s-a văzut liber de spaimă şi primejdii, regele Euristeu şi-a schimbat iarăşi glasul:

— Bine. Până acum, Heracle, ai împlinit mereu poruncile primite. Adică unsprezece. Mai este încă una. Douăsprezece-s toate. Şi de vei izbuti, s-a oţărât tiranul, vei fi eliberat. De nu. Ştii tu prea bine. Te-aşteaptă. ai să vezi. Deci ia-ţi din nou măciuca şi pleacă să-mi aduci merele fermecate. Da, merele de aur, despre care aud că s-ar găsi-n grădina nimfelor hesperide27. Pe unde-o fi grădina nu ştiu, nu mă priveşte. Dar să-mi aduci trei mere. Porneşte! Poruncesc.

S-a dus din nou Heracle pe căile robiei, şi iar a colindat lumea toată de-a rândul, cum cerea Euristeu, cel sfătuit de Hera.

Şi unii spun c-Atena i-ar fi destăinuit eroului Heracle că drumul spre grădina cu merele de aur îl ştie doar Nereu – un bătrân zeu al mării. Atâta că Nereu nu-l va mărturisi decât silit prin luptă.

A trebuit s-aştepte, pe ţărmurile mării, Heracle, multă vreme, până ce l-a zărit pe zeul cel bătrân, când a ieşit odată, să stea puţin la soare. Şi, fără multă vorbă, eroul i-a sărit îndată în spinare şi s-a luptat cu el. Era dibaci bătrânul şi-avea muşchi de oţel.

S-au luptat mult acolo, pe prundurile mării, s-au prăvălit în ape, s-au ridicat pe ţărm şi, în sfârşit, Heracle l-a strâns peste mijloc cu mâinile-ncleştate şi l-a legat burduf. Zadarnic zeul mării a luat înfăţişări de taur şi de cal, berbece şi chiar câine – n-a mai putut să scape.

Silit, zeul Nereu a spus unde-i grădina: la marginile lumii, în locul unde Atlas ţine pe umeri cerul. Iar grădina se află sub paza unor nimfe – numite hesperide – nişte nimfe-ale serii – şi-a unui monstru, Ladon, c-un ochi neadormit.

De va putea Heracle s-ajungă pân-acolo, să-l învingă pe monstru, să treacă şi prin vraja nimfelor hesperide, va putea să culeagă din fructele de aur. Dar calea spre grădină nu o ştie nici el, cu toate că e zeu.

— Şi cine-o ştie oare? l-a strâns tare Heracle.

— O ştie unul singur, însă el e-nălţat din porunca lui Zeus pe-o piatră colţuroasă, pe Elbrus, în Caucaz, şi-un vultur îi sfâşie ficatul ne-ncetat.

— Acesta-i Prometeu, părinte-al omenirii, a glăsuit Heracle. Nu-i nimeni ca să fie mai preţuit de mine în toată lumea asta. S-a jertfit pentru oameni. Zace de-atâta vreme în lanţuri pe nedrept, greu osândit de Zeus. De când râvnesc la cinstea de a-l elibera.

— Să nu cutezi, Heracle, a spus zeul Nereu. Pe nimeni nu urăşte mai mult marele Zeus decât pe-acest titan, ce-a îndrăgit pe oameni, supărându-i pe zei.

— Încotro este drumul spre Elbrus? a-ntrebat, cuprins de nerăbdare, fiul mândrei Alcmena.

— Încolo! i-a răspuns Nereu cu încruntare, arătându-i cu mâna spre răsăritul lumii. Dar stai, nu te pripi.

Însă fiul Alcmenei nici nu-l mai asculta. Cu pas grăbit pornise voios spre răsărit.