Fiul zeului luminii începe să vindece boalele

Pe când se petreceau acestea, centaurul luase băiatul şi îi făcuse pat de fân, în peştera-i încăpătoare. Îi dase-n loc de lapte dulce, să soarbă sucuri de măcieş şi alte fructe de pădure.

În acest fel, după un timp, el s-a-ntărit, a crescut mare. S-a făcut priceput în toate; şi-avea cam unsprezece ani, când a-nceput să lecuiască – întâi cu arta învăţată de la centaurul bătrân, apoi prin iscusinţa sa – pe muntenii din Pelion, de multe, felurite boale.

Vestea că fiul lui Apolo este în Epidauria, tămăduind de multe boale pe oamenii ce merg la el, s-a răspândit în toată lumea.

Veneau acolo mii şi mii, dornici să-şi caute vindecarea. Şi mulţi dintr-înşii şi-o găseau.

— Asclepio, îi ziceau ei, tu nu eşti un erou de rând. Te ridici peste olimpieni. Ei trimit boli şi suferinţe, pe care tu ştii să le vindeci. De-aceea îţi vom ridica un templu mare, unde tu vei fi cinstit mai mult ca zeii, deşi eşti pământean ca noi.

Şi-n Epidauria, pe-o culme, i-au ridicat un templu mare. Aici se grămădeau bolnavii în faţa porţilor deschise; şi Asclepio se străduia să le aducă uşurare. Slujba ce se făcea aici era de lecuirea bolii. Asclepio, în acest templu, s-a îndeletnicit, se spune, cu arta grea a hirurgiei.

Şi s-a-ntâmplat, se povesteşte, un lucru neobişnuit. Feciorul zeului luminii, mergând, cândva, la un bolnav, văzu în drumul său un şarpe. Şarpele i se-ncolăci pe băţul de călătorie. Asclepio-l iovi c-o piatră. Şarpele se descolăci şi repede îşi dete duhul. Dar nu trecu nici un minut şi, iată, se ivi şerpoaica – perechea şarpelui ucis. Ducea un fir de iarbă-n gură. Cu acest fir atinse limba şarpelui ce zăcea zdrobit. Acesta prinse la loc viaţă şi amândoi pieriră într-o gropiţă, sub pământ. Asclepio băgă de seamă ce fel de iarbă adusese şerpoaica să-şi învie soţul. O adună plin de răbdare. O cercetă, să vadă bine ce fel de însuşiri avea. Făcu din ea un leac anume, scăpând pe-o mulţime de oameni, care erau pe pragul morţii.

Legendele spuneau că el ar fi-nviat atâţia morţi, încât se pustia Infernul. Tartarul rămăsese gol. Şi chiar Câmpiile-Elisee nu mai primeau destule umbre. Oamenii cei căutaţi de moarte fugeau în Epidauria şi se rugau plini de nădejde:

— Tu, fiu al zeului Apolo, dă-ne şi nouă să sorbim din sucul fermecat al vieţii. Nu vrem să fim niciunul pradă zeului morţii cel hapsân. Mai bine e pe lumea asta, unde putem zâmbi în voie, fără să fim pândiţi de Hades.

Şi-Asclepio le dăruia miraculoase băuturi care-i făceau nemuritori.