Hades cere moartea lui Asclepio, dar.

Și oamenii se bucurau de leacurile dăruite de-Asclepio în templul său, dar Hades, zeul mohorât, Tanatos, cel cu aripi negre, şi geniile infernale se jeluiau necontenit.

— Ce se întâmplă-acolo, sus? Cine-i netrebnicul acela ce-i fereşte pe pământeni să nu mai cadă-n gheara morţii? Ce-o să ne facem în Infern, dacă nu mai coboară nimeni? Dacă rămânem numai noi, fără supuşi şi fără sclavi?

Şi Hades, tare supărat, s-a urcat pare-se-n Olimp sau l-a chemat numai pe Zeus:

— Lumea am împărţit-o-n trei: Poseidon apele din mări, eu tot ce este sub pământ, iară tu, Zeus, ai rămas stăpân pe cer şi pe Olimp. Numai că tu şi cu Poseidon v-aţi luat ce este mai plăcut. Eu stau în bezne, socotind ziua şi noaptea numai morţi. Şi-acum. Acum nu-mi mai rămân nici umbrele de pe pământ. Nimeni. Nimeni – auzi, tu, mare Zeus? nimeni nu vine în Infern!

— Cum asta? Ce s-a petrecut? a rostit Zeus mâniat. Nu mai mor oameni? Pentru ce? Destinul lor e hotărât. Nici eu nu îndrăznesc să-l calc. Ei trebuie să-mbătrânească; şi-apoi să piară, rând pe rând.

— Destinul zici? a răspuns Hades. Mă faci să râd, mărite Zeus; şi nici un zâmbet n-a-nflorit pe faţa mea, de când mă ştiu. Oamenii vor să dobândească, la fel cu zeii, nemurirea şi tinereţea veşnică. Să stăpânească şi-n Olimp. Ce? L-ai uitat pe Prometeu? Şi pe Heracle l-ai uitat şi pe-alţi eroi asemeni lui, care-au călcat poruncile destinului ne-nduplecat şi ale zeilor cereşti, făcându-ne ades de râs spre mulţumirea şi folosul netrebnicilor muritori? Asclepio mai mult ca toţi a născocit, cu mintea lui iscoditoare, leacuri, care dau pământenilor şi tinereţe, şi vigoare. Ba, lecuindu-i chiar de boli, le dăruieşte nemurirea.

— Cum? Unde e? Să-l văd şi eu. a răcnit Zeus, scos din fire, lovind cu sceptrul într-un nor, încât s-a clătinat Olimpul şi cerul tot şi-ntreg pământul scăldat de mările adânci.

— Uite-l, i-acolo, a zis Hades, pe ţărmurile Aticii, tocmai a ridicat un mort. Îi toarnă-n gură băutura, care o să-i întoarcă viaţa. Îl va scăpa de-mbrăţişarea înaripatului Tanatos, pe care l-am trimis anume, ca să îi soarbă răsuflarea. Ei, ce spui, Zeus? Ce mai spui?

— Aşa e. Da. II văd şi eu! a grăit Zeus îndârjit.

Şi-ntr-adevăr, se povesteşte c-Asclepio, în acea clipă, se străduia să dea iar zile unui voinic, lui Hipolit, feciorul regelui Tezeu, ucis din uneltirea Fedrei.

Iar Zeus, când a zărit asta, a prins în mână un mănunchi de fulgere nimicitoare şi le-a zvârlit în Atica. Asclepio a fost lovit. Focul ceresc l-a mistuit, la fel ca şi pe mama sa. N-a mai rămas din el decât o grămăjoară de cenuşă, pe care-a risipit-o vântul şi a spălat-o apoi ploaia.

S-a dus, neapucând să spună celor din jur cum pregătea acele băuturi din ierburi.

O! Cum s-a-ndurerat Apolo, văzând pe fiul său murind sub fulgerele olimpiene!

Atunci, precum cântau poeţii, el s-a unit, ca răzbunare, cu alţi trei zei nemulţumiţi: Hera, Poseidon şi Atena; şi-au încercat să se răscoale contra stăpânului lor, Zeus. Ba, ar fi vrut să-i şi răpună pe toţi ciclopii făurari, ce-n atelierele divine făureau fulgere lui Zeus.

Blestemul regelui Flegias îl lovea astfel rând pe rând – căci Zeus i-a pedepsit fapta, făcându-l simplu salahor, şi, împreună cu Poseidon, a trebuit să-nalţe zidul unei cetăţi, numită Troia.

Asclepio a rămas mort. Hades a vrut să-i ia şi umbra şi s-o arunce în Infern, poate şi-n Tartar, ca osândă. Să stea acolo cu Tantal şi cu Sisif şi cu ceilalţi, care se chinuiau de veacuri. Însă a mijlocit Atena pe lângă tatăl său ceresc, şi Zeus s-a înduplecat. Aşa, Asclepio a fost şi el urcat pe boltă sub forma unei constelaţii.

Soţia lui, Epioneea3, şi fetele: una Higieea, iară cealaltă Panaceea, şi doi băieţi, medici vestiţi în marele război din Troia4, s-au adunat ca să-l jelească şi să-i cinstească amintirea, urmându-i mai departe calea.

Spre slava lui, s-au clădit apoi sute şi sute de sanctuare şi temple mari, împodobite, ce se numeau asclepioane5. Cel mai măreţ din toate acestea era în Epidauria. Templul avea grădini splendide, capele, altare şi statui, stele votive, monumente, ba şi un teatru renumit, unde se adunau elinii la sărbători strălucitoare de două ori în zece ani6.

Aceste temple şi sanctuare erau clădite pe-nălţimi, unde şi aerul e proaspăt, unde sunt ape de izvoare7. Aici bolnavii, când veneau, erau primiţi de asclepiazi, străjuitori ai templului, şi îngrijiţi cu devotament, cum făcuse şi-Asclepio8.

Iată de ce, din tot Olimpul, nici un zeu n-a avut atâtea temple şi opere de artă, câte i-au ridicat elinii acestui drag lecuitor, pe care lumea de-altădată l-a mai numit, precum se ştie, Soter – adică salvator.

Note:

1. Aceasta era povestea corbului, prin care elinii îşi explicau culoarea neagră a penelor sale.

2. În limba greacă Asclepio înseamnă alinătorul, cel care poate să vindece durerile. Romanii au derivat din numele lui Asclepio pe acela, mai cunoscut, de Esculap.

Prin persoana legendară a lui Asclepio, oamenii din antichitate legau direct mijloacele de vindecare cunoscute pe atunci de forţa solară. Dealtfel, până astăzi se spune şi la noi că „unde intră soarele, pleacă doctorul”. Ei vedeau şi puterea lecuitoare a unor buruieni şi ştiau că, fără lumina şi căldura soarelui, acestea n-ar fi putut să crească, nici măcar să răsară.

3. Epioneea înseamnă liniştitoarea – pe greceşte, Higieea, adică sănătatea, a dat în limba noastră cuvântul igiena – igiena necesară pentru menţinerea sănătăţii. Iar Panaceea se tâlcuieşte prin cea care lecuieşte totul, de aici termenul de „panaceu”.

4. Cei doi, medici care au însoţit oştirile în războiul troian se numeau Mahaon şi Padaliro.

5. S-au găsit până acum cam trei sute de asclepioane – temple închinate acestui legendar vindecător al omenirii. Astfel de asclepioane au fost la Atena, Cos, în Pergam şi în alte multe locuri. Ele au fost însă cu siguranţă şi mai multe, dar unele s-au dărâmat şi altora li s-a schimbat destinaţia.

6. La Epidauria se găsea şi statuia făcută de artistul Trasimede, care-l înfăţişa pe Asclepio-Esculap ca zeu al sănătăţii. El şedea pe un tron, ţinând într-o mână şarpele, şi în cealaltă un baston. La picioare avea un câine. Câinele era simbolul fidelităţii datorate de medic bolnavului pe care-l îngrijeşte. Bastonul ne arată că medicul trebuie să-i viziteze necontenit pe suferinzi. Iar şarpele întruchipa pentru cei vechi reîntinerirea, ce se poate căpăta prin leacuri. O copie după statuia lui Trasimede se găseşte şi astăzi la Atena.

7. Fără îndoială că templele se aşezau prin locuri unde se găsea aer foarte bun şi, uneori, chiar ape minerale.

8. Bolnavii ajunşi în asclepioane erau puşi la un regim de hrană foarte chibzuit. Igiena juca un rol mare. Nu se putea intra în templu decât bine spălat. Dealtfel, copila cea mai dragă a zeului era Higieea. Ea este nelipsită în grupurile statuare, basoreliefuri, picturi, şi chiar în efigii şi monede, de lângă tatăl său. Alţi suferinzi urmau să facă şi exerciţii corporale: jocuri, alergări, lupte. Iar cei obosiţi sau bolnavi la minte erau trimişi să se distreze în teatrul din Epidauria. În acest fel, sanctuarele lui Asclepio aveau de fapt un caracter laic, erau un fel de sanatorii ale antichităţii, şi asclepiazii primii medici. La Cos, urmând drumul lui Asclepio, i-a lecuit pe oameni faimosul Hipocrat, socotit întemeietorul medicinii ştiinţifice. Asclepiazii, alinătorii suferinţelor, reprezintă pe fiii soarelui, pe oameni, care se pot vindeca pe ei înşişi, fără intervenţii divine, prin priceperea şi forţa lor omenească. Iar Asclepio în sine este simbolul biruinţei nobilei ştiinţe a medicinii, creată tot de oameni, împotriva molimelor oarbe, a bătrâneţii şi morţii, pricinuite de forţele naturale pe care le reprezentau olimpienii. O imagine artistică, grăitoare în acest sens, o avem în statuia care se găseşte la Ermitaj, în marile galerii de artă din Leningrad. Asclepio-Esculap este înfăţişat aici ca un om matur, cu barbă şi cu o faţă gânditoare. Artistul l-a creat încărcat de preocupări. El pare că îşi frământă mintea ce noi mijloace ar mai putea găsi pentru lecuirea suferinţelor oamenilor. Opera aceasta întruchipează mai bine decât altele efortul medicinii, truda atâtor învăţaţi, paşii progresului în ştiinţă. Este lesne de înţeles de ce elinii au dat acestui legendar întemeietor al artei medicale simbolul de semizeu şi, câteodată, chiar de zeu.