Fiul nou-născut de Hecuba este părăsit pe muntele Ida

Priam, aflând de acest vis, i-a întrebat pe nişte preoţi; şi ei l-au sfătuit să-l ducă pe fiul nou-născut în munte; şi, după datina străbună, faţă de fiii nedoriţi, să-l lase-acolo pe o stâncă. Fiarele, vulturii şi şerpii vor şti pe urmă ce să facă, fără ca tatăl să-şi mânjească mâna cu sânge de copil.

Priam a ascultat de sfatul preoţilor. A luat băiatul. L-a-ncredinţat unui păstor. Şi el l-a părăsit pe-o creastă a muntelui cel înalt, Ida. Dar, peste patru sau cinci zile, trecând păstorul iar pe-acolo, a văzut – nu-i venea să creadă! – pe fiul regelui Priam sugând de zor la o ursoaică.

Înduioşat, a luat păstorul pe-acest copil plin de noroc şi l-a dus în coliba sa. Acolo l-a crescut în taină, căci, dacă regele afla, îi aştepta desigur moartea şi pe păstor şi pe băiat9.

Crescând, acest fecior de rege s-a tocmit şi el tot păstor, ca tatăl adoptiv, la Priam. Mâna cirezile de vite, la fel ca toţi ceilalţi păstori, şi nu ştia că el e fiul aceluia ce stăpânea aceste bogăţii pe Ida.

Ba se mai spune că flăcăul era nespus de inimos. Îi era drag de animale şi le păzea de hoţi şi fiare cu-atât de multă vitejie încât păstorii l-au numit, din cauza asta, Alexandru10.

Şi, cum trecuse vreme multă de când Priam îşi aruncase fiul cel nedorit pe Ida, trebuia, după străvechi datini, să facă-n cinstea lui serbări. Organizase deci, în Troia, slujbe şi jocuri şi întreceri. Iară ca premiu, în întreceri, oferea cel mai mare taur pe care îl avea-n cirezi.

Dar taurul făgăduit era crescut chiar de-Alexandru. Tânărul ţinea mult la taur. Şi, fiindcă Priam i-l ceruse, a hotărât să-l recâştige, luând şi el parte la întreceri.

Într-adevăr, prin iscusinţă şi vitejie, Alexandru i-a biruit pe ceilalţi tineri. Taurul l-a câştigat el, şi, fiind sărbătorit la curte, Priam, Hecuba şi ceilalţi l-au întrebat: de unde este şi cum îl cheamă? Şi bineînţeles că vorba aduce după sine vorbă, şi întrebarea, întrebare. Şi toate-acestea duc, la urmă, la dezlegarea unei taine. Destul că Priam a aflat că Alexandru i-e fecior. Bucuria regelui Troiei n-a fost mică. I-au dat pe loc haine de preţ. Au închinat în cinstea lui. Şi l-au chemat, nu Alexandru, cum îi ziseseră-nainte, ci Paris, nume care-nseamnă rudă de-aproape, regăsită.