Mărul discordiei cade în mijlocul nunţii zeiţei Tetis cu Peleu

Pe când se petreceau în Troia aceste întâmplări ciudate, în peştera unui centaur, faimosul Hiron din legendă, zeii, în fruntea lor cu Zeus, petreceau straşnic la o nuntă.

Se cununa zeiţa Tetis, cea cu picioare argintii, cu un voinic numit Peleu, un rege din Tesalia. De fapt, şi Zeus şi Poseidon peţiseră pe nereidă. Dar Prometeu le prorocise că ea va naşte un fecior, care îşi va întrece tatăl în vitejie şi putere. Asta nu le era pe plac nici lui Poseidon, nici lui Zeus. Mai ales Zeus se temea de fiii lui, să nu-l doboare, precum făcuse el cândva tatălui său, bătrânul Cronos. Şi, ca să scape de buclucuri, se învoise ca Peleu să fie mirele lui Tetis.

Şi-acuma începuse nunta. Zeii cântau şi dănţuiau cu nimfe şi cu pământene. Apolo le suna din liră. Dionisos le turna vin şi Momus, zeul caraghios, le făcea strâmbături destule. şi toţi râdeau cu-atâta poftă, încât se zguduiau pământul, marea şi cerul cel înalt cu luna şi cu stelele.

De fapt, nu toţi râdeau cu poftă. Căci la intrarea peşterii sta Eris cea posomorâtă, zeiţa care proteja discordia, cearta şi bârfa, zeiţa care uneltea ca-n lume să nu fie pace şi înţelegere deplină.

Zeiţa asta preahidoasă, nesuferită tuturor, şedea deci şi privea cu ură la cei care se desfătau. Şi, pentru că zeiţa Tetis nu o poftise la ospăţ, dorind să fie armonie şi bunăvoie-ntre meseni – gândea cum să le strice cheful11.

Şi dintr-o dată a rânjit. Găsise hâda iar o cale. Încălecând pe un balaur, zburase-n ţara hesperidă. Luase din grădina de aur un măr. Mărul cel mai frumos. Pe el scrisese cu cerneală de aur, mai strălucitoare decât lumina de amiaz, trei vorbe bine ticluite. Scrisese: „Celei mai frumoase”.

S-a-ntors apoi la peşteră; şi-a vârât capul înlăuntru, cu limba roşie ca para strânsă-ntre colţii ruginiţi; iar braţu-i a zvârlit cu grijă mărul acela-ncondeiat între zeiţele ce-n horă alunecau, ca într-un zbor.