Fuga Medeei cu Iason

Fără să şovăie o clipă, Medeea s-a urcat şi ea pe puntea vasului de lemn. L-a luat alături pe Absirt. Iar Iason, care conducea această expediţie, a ridicat ochii spre cer şi-a mulţumit zeiţelor Hera şi mândrei Afrodită, pentru tot ajutorul lor. A implorat apoi pe Zeus şi pe Poseidon furtunosul – zeul din care se trăgea – să-i ocrotească pe tot drumul de-ntoarcere către Elada.

Unul dintre argonauţi a ridicat ancora grea. Ceilalţi au luat vâslele-n mâini, şi vasul a pornit în jos, pe râul Fasis, către mare.

Cum au ajuns din nou pe mare, argonauţii au dat glas nemărginitei bucurii care-i înflăcăra pe toţi şi s-au pornit veseli să cânte. Lâna de aur strălucea şi lumina până departe, încât nu se vedeau pe cer nici stelele scânteietoare, şi nici făclia de argint a lui Selene, dalba lună. Nu se vedeau decât eroii, având în mijloc pe Medeea şi pe Absirt – ce tremura poate de frig, poate de teamă.

Toţi erau veseli, fericiţi, pentru că nu ştiau niciunul ce planuri nutrea acum Iason. Numai Medeea sta pe gânduri. Prin farmece ea cunoştea că-n Ea regele, curtenii se şi treziseră din somn. Descoperiseră răpirea lânei de aur din copac şi fuga fetei, a Medeei, cu fratele-i, micul Absirt.

Numai că regele Eete avea şi el corăbii bune. Avea oşteni şi avea prieteni, care erau adânc mâhniţi că se furase din dumbravă lâna cu firele de aur.

Iar regele a poruncit să plece-ndată trei corăbii, pe urma vasului elin, şi, ca să poată să-i ajungă, a hotărât ca la o vâslă să tragă-n loc de un om, doi. Vântul bătea spre asfinţit. Deci să se-ntindă pânze multe. Pânze mai mari decât acele ce se aflau pe vasul Argo.

— Şi vă mai spun să nu vă-ntoarceţi fără Medeea şi Absirt, căci veţi fi osândiţi la moarte! a rostit regele Eete către oştenii ce plecau, în toiul nopţii, să-i ajungă pe Iason şi argonauţi.