Răpirea Lânei de Aur

Atâta doară că Medeea aflase tot ce plănuiau tatăl său şi cu dregătorii. Ea a făcut pe loc o vrajă. Tatăl şi sfetnicii şi oastea au căzut jos şi-au adormit. Porţile s-au izbit în lături şi ea a trecut fără grijă, având de mână pe Absirt, fratele ei cel mititel.

S-au îndreptat spre vasul Argo.

Acolo l-au găsit pe Iason, care stătea la ţărmul apei. El bănuia că va veni copila regelui Eete să-i dea un sfat, poate vreo veste.

Şi, revăzându-se cei doi s-au strâns şi s-au îmbrăţişat; şi şi-au jurat din nou credinţă. Acuma ei erau uniţi. Dar nu uniţi prin dragoste sau prin dorinţa de a fi folositori celorlalţi oameni, de-a săvârşi fapte măreţe, de cinste şi de glorie. Nu, ei erau înlănţuiţi de pofta lor de-a fi bogaţi şi de-a fi rege şi regină.

Aşa se-ntâmplă totdeauna cu cei care au firi prea slabe, lesne supuse lăcomiei. Alunecă uşor în rău.

Iară trădările Medeei faţă de ţară şi părinţi pecetluiau, precum se vede, toate aceste jurăminte, ce amândoi şi le făceau noaptea, pe ţărmurile apei.

Medeea l-a călăuzit pe Iason, tânărul străin, înspre dumbrava înverzită, unde era templul lui Ares. Aici, lângă copacul sfânt, stătea de strajă un balaur. Balaur care-şi căsca gura, plină de foc şi de miasme către voinicul tesalian. Însă Orfeu, ce-l însoţise pe Iason până la dumbravă, după poruncile Medeei, a început să cânte dulce, şi monstrul, lung de nouă stânjeni, s-a lăsat moale la pământ. Iar flăcările otrăvite s-au stins în botul lui hidos. Abia mai pâlpâiau puţin.

Medeea a zvârlit atunci asupra lui un suc vrăjit. Sucul l-a adormit pe monstru. Şi Iason, cu argonauţii, s-au repezit către copac. În el lucea lâna de aur, într-o lumină orbitoare. Ei au smuls lâna din copac. Iason a pus-o pe spinare. Şi au pornit, cu pas grăbit, către corabia lor, Argo.