Grajdurile lui Augias

Atunci a prins curaj, a ieşit din butoi şi-a început să spună cu-ameninţări în glas:

— Du-te acum în Elida, la regele Augias, fiul lui Helios, puternicul zeu soare. Iar regele Elidei are trei mii de boi, din care-o parte au picioarele ca neaua, alţii-s în întregime albi, parcă-s lebede, şi alţii-s purpurii, ca stofa sidoniană. Şi între toţi aceştia un taur, Faeton, se-aseamănă c-o stea de aur sclipitor. În grajdurile sale, gunoiul vitelor, neridicat de veacuri, s-a înălţat ca munţii. Şi vitele acelea, ce-s date în păstrare regelui chiar de soare, nu mai au loc în grajd. Du-te deci la Augias şi curăţă gunoiul.

— Mă duc, a spus Heracle, fiindcă ştiu prea bine câţi sclavi au fost ucişi de regele Augias, pentru că n-au putut să cureţe gunoiul. Ştiu câţi ar mai pieri.

Şi a plecat Heracle la regele Augias, să-mplinească porunca.

— Regele Euristeu te-a trimis pentr-un an, i-a glăsuit Augias, văzându-l pe Heracle. Eu cred că nici în zece, poate nici într-o viaţă, nu ai să izbuteşti să-mi cureţi grajdurile. Şi de nu izbuteşti, să ştii c-ai să-ţi pierzi viaţa aicea, în Elida.

— O, rege, a zis Heracle, omul are şi minte, nu numai braţ de fier. Ce-ai zice tu, de pildă, dacă eu aş putea să-ţi curăţ într-o zi gunoiul tot din grajduri, şi nu-ntr-o viaţă-ntreagă?

— Atunci ţi-aş da răsplată, din cirezile mele, trei sute de boi buni. Dar nu e cu putinţă aşa ceva, Heracle. Nici zeii n-ar putea, dar tu, un muritor. Gândeşte-te ce spui.

— Să încercăm?

— Fireşte, dacă te încumeţi!

— Şi-ţi ţii făgăduiala?

— Fac chiar şi-un jurământ.

— Bine. Atunci, priveşte!

Şi isteţul Heracle a scos vitele-afară, ducându-le-ntr-un câmp. A pus mâna pe ghioagă. A lovit cu putere în zidul cel înalt, din fundul grajdurilor, făcând două spărturi. Din dreptul fiecărei spărturi făcută-n zid, a săpat după-aceea câte o albie, spre cele două râuri aflate-n apropiere: Alfeul şi Peneul. Apa a intrat pe albiile acestea, pe urmă, prin spărturi, în grajdul lui Augias. Heracle avusese grijă, mai înainte, să spargă şi în faţă zidul cel gros la fel. Apa intra prin fundul acelui grajd uriaş şi se vărsa prin faţă, ducând cu ea gunoiul.

Nici nu venise seara, şi grajdul lui Augias fusese curăţat, găurile din ziduri astupate la loc. Alfeul şi Peneul curgeau iarăşi în mătci, iar albiile noi, umplute cu pământ, nu se mai cunoşteau.

— Ce zici acum, Augias? l-a întrebat Heracie. M-am ţinut de cuvânt? Hai, ţine-te şi tu!

Dar şiretul Augias, văzându-şi împlinită dorinţa ce-o avea, s-a răzgândit îndată.

— Eşti sclav şi împlineşti poruncile primite, a glăsuit el aspru. Pleacă spre Euristeu. Faţă de sclavi, un rege nu este nevoit să-şi păstreze cuvântul.

— După datina veche, acel ce nu-şi păstrează cuvântul va să piară! i-a dat răspuns Heracle. Când am să ajung liber, mă voi lupta cu tine, rege fără cuvânt, şi am să te răpun.

— Pleacă, îţi poruncesc! a rostit regele.

Heracle a plecat, dar, după cum se spune, s-a-ntors când a fost liber. S-a luptat cu Augias şi i-a învins oştirea care îl apăra. Regele a căzut. Eroul, după luptă, a răsădit acolo trei sute de măslini şi a statornicit serbările vestite, numite olimpiade, în cinstea biruinţei dobândite de el, spre slava fără moarte a celor îndrăzneţi, puternici şi cinstiţi22.