Heracle

Se mai spunea-n legende că Zeus cel puternic, purtătorul de fulger, hotărâse odată să aibă un fecior cu totul deosebit, un erou fără seamăn, care să-i fie sprijin la vreme de nevoie1. Şi-a-ndreptat deci privirea către pământul larg, unde erau atâtea femei încântătoare. Şi a zărit-o pe Alcmena.

Prin frumuseţea feţei, prin mlădierea taliei, prin gingăşia ei, precum cântau poeţii, Alcmena întrecea toate femeile. Din pletele-i bogate şi pleoapele-adumbrite se desprindeau o vrajă, o graţie sublimă, mult asemănătoare celei a Afroditei cu podoabe de aur. Zeii şi muritorii îi lăudau frumuseţea. Atâta că Alcmena, în tainicele-adâncuri ale inimii sale, îi păstra soţului o dragoste fierbinte. Pentru că ea, Alcmena, era căsătorită. Soţul său era rege, pe nume-Amfitrion, şi locuia la Teba2.

Zeus însă n-a vrut să ţină seama de dragostea femeii, şi-a aşteptat o vreme când bărbatul Alcmenei tocmai pornea la luptă. Cum l-a văzut că pleacă, a coborât în Teba. A făcut semn cu mâna, şi-n urmă-i s-a ivit o oaste numeroasă. S-a preschimbat la chip, luându-şi înfăţişarea bărbatului Alcmenei. A pătruns în palat, în sunete de tobe, făcându-se că este chiar el Amfitrion şi că se-napoiase mai repede din luptă.

— M-am reântors, iubito, a glăsuit el vesel. Duşmanul l-am învins la porţile cetăţii.

— Bine-ai venit, stăpâne, s-a bucurat Alcmena, plecându-se-nainte-i şi desprinzându-i coiful, şi pavăza, şi scutul.

Iar el a-mbrăţişat-o pe soaţa credincioasă a lui Amfitrion.