Întoarcerea în Argos

După această biruinţă, Perseu a plecat spre Serifos, având alături pe iubita lui Andromeda, ca soţie.

Însă cum au ajuns acolo, locuitorii insulei l-au şi vestit că mama sa se ascunsese de mult timp în templul închinat lui Zeus. De-acolo nu-ndrăznea să iasă. Stăpânul insulei Serifos, hainul rege Polidecte, voise iarăşi s-o răpească, şi ea fusese nevoită să-şi caute adăpost în templu, să stea acolo ocrotită.

Auzind veştile acestea, Perseu s-a dus drept la palat.

— Ei, ţi-am adus capul Meduzei, a spus Perseu lui Polidecte. Şi-i vremea să ne socotim.

— Minţi. Minţi. Nu cred o iotă din tot ce spui. a ţipat regele cu ură. Şi am să te ucid pe tine, ca şi pe mama ta, Danae.

— Dacă eu mint, acesta ce e? a glăsuit fiul lui Zeus şi-a ridicat capul Meduzei.

Pe loc, preacrudul Polidecte a împietrit, s-a făcut stană, pe tronul lui înalt de aur, bătut în pietre nestemate. Şi, după cum cântau aezii, veacuri întregi stana de piatră a stat acolo nemişcată, până s-a năruit palatul, iară pământul l-a-nghiţit. În locul lui, a ajuns rege, în insula Serifos, Dictis.

După aceea, cum se spune, Perseu i-a-napoiat lui Hermes sabia lui cea răsucită; nimfelor, sacul fermecat şi-naripatele sandale; lui Hades, coiful său vrăjit, şi-Atenei, scutul ei de aur. Şi tot Atenei, ca dobândă, i-a dăruit capul Meduzei, pe care şi l-a pus zeiţa pe platoşa ce-i ferea pieptul.

Şi s-au urcat, după aceea, pe o corabie, cu toţii: Perseu, Danae şi-Andromeda, şi au pornit voioşi spre Argos. Credeau că-i duc o bucurie regelui cel bătrân: Acrisiu. Dar el, temându-se, pesemne, de-oracolul care-l vestise că moartea lui o să se tragă din mâna fiului Danaei, şi-a lăsat tronul şi-a fugit într-un oraş numit Larisa. Acolo sta-n haine schimbate, ascuns şi neştiut de nimeni. Tocmai erau puse la cale aci. – n Larisa, nişte jocuri, unde erau poftiţi toţi regii şi toţi vitejii din Elada. Perseu, noul rege din Argos, a fost, de-asemeni, invitat.

Şi a-nceput întâi concursul. Perseu era înscris şi el. Au început s-arunce suliţi. Au urmat alergări şi curse cu caii înhămaţi la care. Perseu a câştigat mereu. Venea apoi întrecerea cea mai de seamă în Larisa, întrecerea la zvârlit discul. Au aruncat unii şi alţii. A venit rândul lui Perseu. El a luat discul, l-a-nvârtit şi, când l-a aruncat în slavă, s-a dus ca vântul până-n nori. Şi, din văzduhuri, ca un trăsnet, a căzut jos, izbind în creştet pe un bătrân ce sta-n mulţime şi căta mut la concurenţi. Când s-a uitat la el mai bine, bătrânul mort era Acrisiu. L-a cunoscut însuşi Perseu.

Degeaba-şi aruncase-Acrisiu fiica şi pe nepot în valuri! Degeaba, pe ascuns, fugise din ţara lui, ţinutul Argos21!

Şi, amărât că-şi ucisese fără de voia lui bunicul, Perseu n-a vrut să se întoarcă pe tronul regelui Acrisiu.

S-a înţeles cu un alt rege – regele din Tirint – să-şi schimbe tronul între ei.

Astfel a luat în stăpânire Perseu regatul din Tirint. Aici s-a aşezat cu soaţa, şi-au vieţuit în armonie. Cel dintâi fiu al Andromedei, după legendă, a fost Perses, strămoşul neamului de perşi.

Iară când a murit Perseu22, Zeus a hotărât să-l urce pe bolta cerului albastru şi l-a făcut o constelaţie. Şi, tot spre cinstea lui Perseu, s-au preschimbat în constelaţii şi Andromeda lui cea dragă, ca şi părinţii ei: Cefeu şi soaţa lui, Casiopeea.

Note:

1. Povestea tristă a fiicei regelui Acrisiu, ca şi copilăria eroului Perseu ne sunt cântate în elegia poetului liric elin din Ceos, Simonide, în oda a XVI-a din cartea a III-a a poetului latin Horaţiu, şi în versurile altor poeţi de mai târziu.

2. Oraşul Argos se află în Poloponez. Numele său se tâlcuia prin câmpie, în limba vechilor localnici. Oraşul se afla în ţinutul Argolidei, în faţa golfului cu acelaşi nume. Prin Argos, însă, grecii, şi chiar romanii (aşa cum se vede din versurile lui Virgiliu), înţelegeau uneori tot ţinutul argolic, alteori chiar întreg Peloponezul. Oraşul Argos s-a făcut vestit prin eroii care au vieţuit pe tărâmul său.

3. Este vorba de râul zeu Inahos, care uda Argolida şi era socotit, după legende, întemeietorul ţării. La drept vorbind, pe malurile sale par a fi fost cele dintâi aşezări, încât grecilor, cu fantezia lor bogată, nu le-a fost deloc greu să-i atribuie lui Inahos calitatea de părinte al argienilor.

4. După unele legende, Acrisiu s-a dus la oracolul lui Zeus, după altele la acela al lui Apolo.

5. Se cunosc amănuntele, din cuprinsul primului volum, unde se vede că Zeus luase diferite înfăţişări de animale, păsări sau elemente ale naturii, ca să poată cuceri zeiţe, nimfe sau muritoare.

6 Într-un desen pe un vas antic, ce se află la marele muzeu de artă din Leningrad, Danae stă pe un pat de aur, şi ploaia cade asupra ei. Iar ea priveşte către slavă. Pe aceeaşi temă a pictat şi Rembrandt un tablou.

Copila regelui Acrisiu simbolizează, după unii învăţaţi, tot ca şi Cora-Per-sefona, sămânţa îngropată în timpul iernii, în pământ. Cum trec zilele friguroase şi se apropie primăvara, totul se umple de lumină şi ploi de aur cad din cer, făcând să încolţească sămânţa aflată în pământ. Holdele rodesc atunci bogate. Tot astfel, fata lui Acrisiu a căpătat şi ea un prunc, care a devenit apoi legendarul erou Perseu.

7. Tema aceasta, a copilului aruncat pe ape, uneori singur, alteori însoţit de mama lui, este frecventă şi în mitologia altor popoare din Asia şi Europa. O găsim şi în legenda biblică despre Moise, şi în cea romană despre Romulus şi Remus. Basmele româneşti au preluat, de asemeni, această temă, în câteva variante, câteodată copilul fiind aruncat de tatăl său, sau de bunicul său, sau de mama vitregă.

8. Cicladele sunt un roi de insule în Marea Egee. Între ele se află şi Serifos, insula unde se povesteşte c-ar fi ajuns până la urmă Danae.

9. Perseu în plinătatea voiniciei tinereşti ne este înfăţişat atât într-un bust celebru aflat în muzeul comunal din Roma, cât şi într-un altul, sculptat în marmură de Păros de un artist din şcoala elină antică a lui Scopos, şi care se află acum în galeriile de artă din Cracovia.

10. Tanatos, zeul înaripat al morţii, era fiul întunecatei Nix, zeiţa nopţii.

11. Grâie înseamnă în limba greacă tot bătrâne.

12. Variante ale legendei despre Perseu se află în folclorul şi mitologia multor popoare. În folclorul nostru, de pildă, episodul cu grâiele şi gorgo-nele se găseşte, bineînţeles sub altă formă, în numeroase basme, ca de pildă în „Harap-Alb”. Aici însă, în locul Meduzei se află cerbul, căruia viteazul Harap-Alb îi retează capul bătut cu pietre scumpe şi ai cărui ochi aveau puterea să ucidă pe oameni.

13. În multe basme româneşti eroii dobândesc câte o căciulă, pălărie sau tichie fermecată, pe care, punându-şi-o pe cap, devin nevăzuţi ca şi Perseu din legenda elină.

14. Într-o metopă din templul de la Selinonte – sud-vestul Siciliei – o fost înfăţişată artistic clipa în care Perseu a răpus pe Meduză. Atena este alături, ca să-l ajute. În metopă se vede şi Pegasul, calul născut în ceasul morţii din grumazul acestei hidoase fiinţe, despre care vom mai vorbi, când vom ajunge cu povestirea la eroul Belerofon. Această scenă mitologică l-a inspirat, dealtfel, şi pe artistul italian din secolul al XVl-lea, Benvenuto Cellini, pictor, sculptor şi bijutier. Acesta a făurit, turnând în bronz, o capodoperă de artă ce se găseşte la Florenţa, în marea Loggia dei Lanzi. Este reprezentată aici victoria lui Perseu, care a nimicit Meduza şi ţine în mâna stângă capul ei retezat. Cu piciorul îi calcă trupul, pe care-l va zvârli apoi, imediat, în mare. Figura lui e luminată de bucuria biruinţei. Statuia este atât de bine întruchipată de Cellini, încât Perseu crezi că respiră, şi aştepţi parcă din clipă-n clipă să sară de pe soclu şi să s-avânte în văzduh.

15. Aşa îşi explicau poetic vechii elini faptul că în Libia de odinioară erau prea puţini oameni şi animale, iar prin pustiuri foiau şerpii.

16. Mauritania, adică ţara maurilor, pământul ce se întinde în Africa septentrională, între Maroc, Algeria, Mali, Senegal şi Oceanul Atlantic. Atlas este şi el numit de obicei în legende titan. El era pedepsit de Zeus să poarte pentru veşnicie bolta cerului în spinare, pentru că se aliase cu Cronos în lupta împotriva noilor zei olimpieni.

17. Într-o statuie cioplită de un artist necunoscut din secolul I al erei noastre, aparţinând muzeului din Neapole, îl vedem pe Atlas susţinând povara cerului, probabil în clipa când, după legendă, trupul său lua înfăţişarea unui munte, muntele Atlas, din Africa.

18. Elinii socoteau că Etiopia era la marginea de miazăzi o pământului.

19. Întllnirea celor doi tineri este cântată admirabil în „Metamorfozele” poetului latin Ovidiu.

20. Legenda aceasta palpitantă a fost înfăţişată în numeroase opere antice. Salvarea Andromedei o vedem într-un vestit relief la Roma, în muzeul Capitoliului, într-o pictură din Herculanum şi într-un fragment de pictură decorativă, ce se găseşte în muzeul de artă din Cracovia. Pe urmă au zugrăvit-o Rubens, Pietro di Cosimo, Noel Coypel şi alţi artişti, iar Pierre Puget a dăltuit-o în marmura ce se găseşte astăzi la Luvru, în Paris. De asemeni Corneille a scris o tragedie intitulată „Andromeda”, fără să mai amintim versurile cântate în veac de atâţia şi atâţia poeţi.

21. Ideea unei soarte hotărâte dinainte de o putere supranaturală a fost născocită de aceia care vroiau să-i facă pe cei asupriţi să creadă că trebuie să se supună aşa-zisului destin, să se împace cu suferinţele. Ca să-şi atingă acest scop, se foloseau de legende ca aceea despre Perseu şi Acrisiu, arătând că bătrânul rege din Argos nu putuse scăpa de soarta orânduită de zei. Prin astfel de amănunte, căutau să întunece adevărul că eroii luptau pentru binele oamenilor, din dragoste pentru cei oropsiţi, întărind în schimb ideea unui imaginar destin şi a unor zei atotputernici, cărora muritorii de rând trebuiau să li se supună, în orice împrejurare, fără şovăire.

22. Pe seama lui Perseu, elinii puneau şi alte isprăvi. Astfel, povesteau că el ar fi zidit faimosul oraş Micena, din Argolida, cu ajutorul ciclopilor. Ruinele oraşului Micena, din blocuri mari, grele, de piatră, se văd în Grecia şi astăzi. De aici a pornit căpetenia aheilor, regele Agamemnon, în marele război troian, după cum se va vedea mai târziu, în povestirile noastre.