În insula Ogigia, la Calipso

A pornit, deci, din nou Ulise. Sirenele – fecioare-păsări, din insulele Sirenuse13 – l-au ispitit cu cântece înşelătoare să coboare în ţara lor şi să rămână. Ulise-a astupat cu ceară urechile vâslaşilor şi pe el însuşi s-a legat cu frânghii groase de catarg.

Şi mai erau pe-atunci doi monştri, astăzi sunt stânci obişnuite, ce se numeau Scila şi Caribda14. Scila i-a luat şase luntraşi, de pe corabie, în cele şase boturi ale sale, ce-aveau, nu două, ci câte trei rânduri de dinţi. Caribda a supt apa mării şi-a azvârlit-o iar afară, ca să-i înece pe Ulise şi pe însoţitorii săi. Dar ei, vâslind mai încordaţi, au scăpat şi de aceşti monştri.

Ajunşi în ţara soarelui, o insulă ce-avea trei vârfuri15, însoţitorii lui Ulise au mâncat boii cei sfinţiţi ai marelui zeu Helios. Drept răzbunare, Helios nu a mai vrut să dea lumină. Iar Zeus, ca să-l îmblânzească şi să-l întoarcă iar pe cer pe zeul care luminează, a trăsnit vasul lui Ulise. Toţi corăbierii au pierit. Numai Ulise, agăţat de scândurile sfărâmate, a-nfruntat valurile repezi şi-a ajuns în Ogigia16, insula nimfei Calipso17.

Frumos bărbat era Ulise! Nimfa l-a îndrăgit şi ea. L-a primit în palatul său şi i-a făgăduit să-l facă nemuritor pe veşnicie, dacă primea să-i fie soţ18.

Însă Ulise, însetat de a fi iarăşi în Itaca, i-a răspuns nimfei Calipso:

— Eu ştiu că draga mea nevastă Penelopa nu e ca tine de frumoasă, pentru că tu eşti o zeiţă fără moarte. Dar eu nu am altă dorinţă decât s-ajung s-o văd şi să-mi văd ţara.

Aşa a glăsuit Ulise, şi totuşi Calipso, neîndurată, l-a ţinut şapte ani la ea. Şapte ani l-a ţinut acolo, crescându-i dorul şi mărindu-i jalea, încât sărmanul ajunsese să nu-şi dorească altceva decât să vadă ţărmurile insulei, şi-apoi să moară.