Pluta este cufundată de Poseidon

Pâna la urmă, îndrăzneţul n-a mai putut să rabde dorul de ţara lui, Itaca dragă. Şi-a făurit atunci o plută, din trunchiuri de copaci negeluite, pornind pe mare, către casă.

Nenorocirea lui a fost însă că zeul care-l ura de moarte – pentru vina de-a-l fi orbit pe Polifem, ciclopul – Poseidon, furtunosul, l-a zărit. Tocmai se întorcea de la un ospăţ.

— Aha! Tu vrei să scapi? a rostit zeul.

Şi-a strâns îndată norii şi vânturile cele mai avane şi marea a clătit-o din adâncuri, cu fiorosul lui trident.

Talazurile au urlat spre plută, ca nişte fiare-nverşunate. Au răsturnat-o într-o clipă, şi au sfărâmat-o-n bucăţele. Iar pe Ulise l-au vârât la fund.

Dar el nu s-a lăsat zdrobit de soartă, şi, cum era voinic şi zdravăn, s-a luat la luptă şi cu marea. S-a ridicat la suprafaţă, şi biciuit necontenit, trântit încoace sau încolo, a izbutit totuşi să-şi prindă palmele tari de un buştean.

Astfel s-a războit, trei zile, cu marea cea învolburată, fără să-şi piardă nici o clipă încrederea că va ajunge în insula lui dragă, în Itaca.

Abia atunci a izbutit s-atingă ţărmul cel nisipos al unei insule frumoase, numită Scheria19. Acolo locuiau feacii, un popor blând.

Şi atingând ţărmul acela, Ulise, istovit de luptă, a căzut jos şi-a adormit.

Din fericire pentru el, tocmai veneau la malul mării, să spele rufe, nişte fete. Şi printre ele se găsea încântătoarea Nausicaa, copilă a lui Alcinou, regele-acelei insule.

O! Ce s-au mai speriat cu toate. Însă Ulise era chipeş.

— Parcă-i un zeu picat din slavă! a şoptit mândra Nausicaa.