În palatul Soarelui

În stânga lor se vedea Ea, cetatea regelui Eete, şi-n depărtările verzui zăreau vestitul munte Elbrus, purtând pe fruntea lui cunună strălucitoare de omăt. În dreaptă-n schimb erau grădina şi templul mare al lui Ares, unde păstra regele ţării lâna berbecului vrăjit.

Dar, fiindcă se făcuse noapte, au tras corabia la ţărm. Au lăsat ancora cea grea să se înfigă-n mâlul gras şi au sărit pe o poiană. Acolo şi-au făcut culcuşul. Drumul cel greu se isprăvise. Erau în ţara lui Eete. Puteau să doarmă liniştiţi. S-au odihnit până la ziuă. Dar cum şi-a revărsat lumina trandafirie pe pământ zeiţa Eos – aurora – s-au deşteptat şi-argonauţii. Au adus jertfe Afroditei, şi-au spălat trupurile-n apă; au pus pe ei veşminte noi, şi Iason s-a-ndreptat cu fală către oraşul lui Eete. În mână-avea doar un toiag, în semn de bună prietenie. Însă pe urma lui veneau, cu pas ferit, să nu se vadă, argonauţii încărcaţi – sub hainele de sărbătoare – cu săbii bine ascuţite.

Palatul regelui Eete era din marmoră curată, şi turnurile lui de-argint se ridicau până la cer. Iar din înalt se oglindeau în apa limpede a mării.

Sculpturi, coloane, porţi măiestre, obiecte rare, preţioase, împodobeau acest palat, pe care îl zidise însuşi Hefaistos, celebrul faur al zeilor de pe Olimp.

Meşterul făurar zidise, de fapt, acest palat măreţ zeului Helios, ca să-i arate prietenie, căci Helios sau mândrul soare îl ajutase pe Hefaistos în bătălia cu giganţii, luându-l în carul lui de aur.

Iar Helios, având palate destule-n răsăritul lumii, îl dăruise pe acesta celui mai drag dintre feciori, adică regelui Eete25.

Şi spre palat priveau acuma plini de nesaţ argonauţii, când a sunat o bufnitură şi porţile i s-au deschis. În pragul lor s-a-nfăţişat feciorul soarelui, Eete, şi-a strigat tare spre eroi:

— Străinilor veniţi din lume, cine sunteţi şi ce căutaţi?

— Sosim din ţara tesaliană, a răspuns Iason cu-ndrăzneală. Regele Pelias îţi cere lâna cu firele de aur, pe care ţi-a adus-o Frixos, odinioară, din Elada. Vrem să ne-o dai de bună voie. Este a noastră, şi ţi-o cerem. Tu ai păstrat-o pe nedrept. Altminteri noi ne vom lupta, şi-o să ţi-o luăm fără-ndoială, deşi am auzit că este păzită straşnic de-un balaur.

O clipă regele Eete n-a putut să deschidă gura. Mânia îl înăbuşea. Avea doar un toiag în mână. C-un toiag nu putea lupta. A vrut să-şi cheme toţi oştenii şi să înceapă un război cu preavoinicii din Elada. Dar şi-a dat seama că războiul nu putea să-l câştige el. Argonauţii erau zdraveni şi încercaţi în lupte grele. Aveau, desigur, sub veşminte, scuturi şi săbii ascuţite. Până să-şi cheme el oştenii ar fi căzut, în ţărână, mort.