În peştera ciclopului Polifem

Plutind ei apoi mai departe, au întâlnit o insulă care era plină de capre. De capre negre, sprintene. I-au spus Insula Caprelor5. Trecând apoi de insulă, au poposit pe-un ţărm, pe care sălăşluiau nişte uriaşi c-un singur ochi, nişte ciclopi, am spune azi6.

Ulise s-a urcat pe ţărm, lăsând corabia pe apă, ferită într-un golfuleţ. Doar doisprezece soţi mai zdraveni şi curajoşi urmau pe rege în ţara asta misterioasă.

Au luat cu ei puţină hrană şi-ntr-un burduf mare de capră un vin roşu, îmbătător, pe care îl primiseră, din Tracia, de la un preot.

Urcându-se pe acea coastă au întâlnit o peşteră. O peşteră înaltă, largă, în care locuia ciclopul cel mai cumplit din tot ţinutul. Era ciclopul Polifem, feciorul zeului Poseidon. Şi, pătrunzând în peşteră, călătorii s-au minunat nespus de tot ce ochii le vedeau. Erau acolo îngrămădite coşuri cu brânză, şiştare mari şi alte vase pline cu lapte sau cu zăr. Iară în ţarcuri behăiau sute şi mii de iezi sau miei.

Ciclopul nu era acolo. Era cu turmele pe vale.

Dar nu trecu decât puţin şi s-auziră paşii-i groaznici, ce zguduiau pământul tot; şi el pătrunse-n peşteră, mânându-şi turmele cu-o bâtă, făcută dintr-un trunchi uriaş. Închise peştera cu-o stâncă, ce nu ar fi putut s-o tragă nici patruzeci – poate mai bine – de boi.

Aprinde un foc bun şi vrea să-şi pregătească hrana. Dar la lumina focului zăreşte-ndată oaspeţii.

— Cine sunteţi? răcneşte el. Cum aţi pătruns în peşteră?

Şi îşi rotea sub frunte ochiul său arzător şi fioros.

— Suntem ahei. Venim din Troia. Furtunile ne-au rătăcit. Ci tu, fii bun, ne ospeţeşte. Ştii foarte bine că-i poruncă de la stăpânul nostru, Zeus, să-i primeşti bine pe drumeţi.

Ciclopul a-nceput să râdă. Şi ce râs, zei! Parcă era nu râs de fiinţă, ci un clocot, urlet de valuri şi furtuni. Ce râs! Parcă se dărâma asupra lor cerul întreg şi bubuiau din înălţimi tunete tari, înfricoşate, şi trăsnete parcă-i loveau.

— Ha, ha, ha, ha! râdea ciclopul. Mă învăţaţi pe mine voi? Şi să mă tem cumva de Zeus, eu care sunt la fel de tare ca orice zeu? Ha, ha, ha, ha!

Fără de alte multe vorbe, i-a înşfăcat pe doi oşteni şi i-a mâncat cât ai clipi. Apoi s-a-ndestulat cu lapte, şi, sătul bine, s-a culcat.

Văzându-l că a adormit şi sforăie-nfricoşător, Ulise s-a gândit să-şi scoată sabia lui cea ascuţită şi să i-o vâre-adânc în piept. Însă şi-a dat isteţul seama că omorându-l e-n zadar.

Erau închişi în peşteră de steiul cel enorm, proptit chiar la intrare de ciclop.

Aşa s-a scurs pe-ncetul noaptea. În zori, ciclopul a mâncat pe alţi doi soţi ai lui Ulise, şi a plecat cu turmele, punând la uşă din nou stânca.