Păţaniile lui Ulise

Ahile-a-nsemnat vitejia în marele război troian. Fără de el, poate aheii erau zdrobiţi de dârzul Hector. Dar pe Ahile-l adusese în tabăra lui Agamemnon, prin isteţimea sa, Ulise. Acest erou întruchipează înţelepciunea, priceperea şi dibăcia. El a adus noi luptători, pe Filoctet, Neoptolem şi alţi eroi, în faţa Troiei, cu vorba sa meşteşugită. Fără de el, paladiul nu ar fi părăsit oraşul regelui Priam cel bătrân, nici n-ar fi fost meşteşugit calul de lemn. Zidul nebiruit al Troiei, clădit de doi zei olimpieni, ar fi rămas poate întreg.

Ce-i drept, Ulise nu dorise acest război atât de crud. Greu se urnise de acasă. Însă, intrat în bătălie, el a făcut tot ce-a putut, cu mintea lui născocitoare, ca să asigure victoria cetelor regilor ahei.

Atâta că-n timpul cât fusese plecat în crunta bătălie, nu vedea-n visurile lui decât Itaca, patria sa cea mult iubită, în care îşi avea căminul.

N-avea alt gând, altă dorinţă mai fierbinte, decât să se întoarcă acasă1, lângă fecioru-i Telemah şi lângă draga-i Penelopa.

Acuma, isprăvindu-se războiul, Ulise şi-a urcat pe cele douăsprezece corăbii ce le-avea, oastea care-i era încredinţată. Şi vântul a suflat în pânze, iară vâslaşii-au chiuit. Ziua era plină de soare şi marea lucie, în zări, îi chema ademenitoare şi-şi legăna, în faţa lor, valul cu murmure plăcute, aidoma unui cântec drag.

Şi au plutit, au tot plutit, până ce au zărit un ţărm locuit de un neam de oameni2 ce-l ajutaseră pe Priam în marele război troian.

Aici au debarcat cu oastea. I-au nimicit pe toţi bărbaţii. Au luat întreaga avuţie ce se găsea-n oraşul lor, femeile şi fetele. Iar prada, astfel dobândită, au împărţit-o-n mod egal3.

E drept că pe acest tărâm Ulise a pierdut şi el cam şaptezeci şi doi de oameni.

Şi iară au pornit pe mare. Au mai plutit o săptămână şi-ncă cinci zile pe deasupra. Au străbătut printr-o furtună, care i-a rătăcit pe ape, şi au ajuns lângă o coastă, unde sălăşluia poporul ciudat al lotofagilor4. Aceştia se hrăneau cu lotus. Cine mânca din floarea asta nu mai avea altă dorinţă decât să stea, pe veci, acolo, în insula cu lotofagi. Şi trei dintre însoţitorii cutezătorului Ulise, gustând din lotusul cel dulce, n-au vrut să plece mai departe. Însă Ulise se gândea la cei de-acasă, că-i aşteaptă. Fiindcă ei se împotriveau, a dat poruncă celorlalţi să-i ia cu sila, să-i aducă sus, pe corăbiile-aheie. Aceştia însă se zbăteau, sub vraja florilor de lotus. Vroiau să se arunce-n apă. Să se întoarcă-n insulă. Atunci Ulise i-a legat de băncile corăbiei cu ştreanguri tari de cânepă.