În ţinutul lui Hades

Se spune că, de ciudă, regele Euristeu s-a dus pe urmă-n templul zeiţei şi, plângând, îi glăsuia astfel:

— Cum? Nu e nici un mijloc să-l răpun pe Heracle? Nu este nici un monstru să-l facă bucăţele? O, Hera, tu mă-nvaţă unde să-l mai trimit? În tine mi-e speranţa. Tu ai făcut, prin vraja ca să ajung pe lume eu înaintea lui, şi astfel să fiu rege iar el numai un sclav. Ajută-mă şi-acuma! Nu mă lasă zeiţo Mi-e teamă de Heracle, căci el e prea puternic, şi eu sunt prea slab. Şi cum să lupt cu el? Aş vrea. aş vrea, zeiţă, să-l văd odată-nfrânt. Şi să respir în voie, scăpat de marea teamă că se va răzbuna.

— Nu plânge, zicea Hera. De-asta te-am înălţat pe tronul din Micena, ca tu să te jeleşti? Iar el să biruiască un monstru după altul, făr-a păţi nimic? Ascultă, Euristeu. Nu pierde nici o clipă. Trimite-l dar la Hades, să-ţi aducă pe Cerber, câinele lui de pază, cel cu trei capete. Aşa se va sfârşi!

— Pe Cerber? Cum? La Hades? Cum de nu m-am gândit? Îţi mulţumesc, zeiţă!

Şi-ndată-a dat poruncă regele din Micena sclavului său, Heracle, să plece în ţinutul cel negru al lui Hades. Să-i aducă pe Cerber, teribilul dulău, cu capete de-aramă, cu inimă de piatră şi şerpi încolăciţi, în gheme, pe grumaz.

— Să mi-l aduci, dar iute. s-a răstit Euristeu. De nu pătrunzi la Hades şi nu-l răpeşti pe Cerber, s-a terminat cu tine, ştii moartea ce te-aşteaptă! Ştii că eşti blestemat chiar prin voinţa Herei!

Şi eroul Heracle a pornit iar pe cale. A unsprezecea muncă ştia că e mai grea ca toate celelalte.