Răpirea câinelui Cerber

Și-a mers, a căutat locul, o peşteră adâncă, prin care se putea pătrunde în Infern. Înfruntând genii, monştri, care-i stăteau în cale, ajunge pân’la Hades. Umbrele din Infern, cum îl zăresc, aleargă şi s-ascund prin cotloane. Pentru că şi Heracle era-nfiorător, mai ales la mânie. Şi ghioaga lui uriaşă, şi chiar pielea de leu purtată pe spinare îl făceau mai cumplit.

Pe-o stâncă stă în lanţuri, greu osândit, Tezeu, acel care-l urmase la Pontul Euxin, în ţara amazoană, pe viteazul Heracle. Era înlănţuit pentru că încercase s-o fure pe soţia regelui din Infern, pe Cora-Persefona, pentru prietenul său, regele Piritou.

Heracle-i rupe lanţul doar cu o smucitură, îl trage de pe stâncă şi îi arată calea de-ntoarcere acasă prietenului Tezeu.

Pe urmă se îndreaptă către tronul lui Hades şi-i glăsuieşte tare:

— Venit-am pân’aci ca să ţi-l iau pe Cerber, paznicul tău şi-al morţii. Şi nu te-mpotrivi. Căci îl voi lua oricum.

Hades a înţeles, la fel ca zeul Ares, că lupta cu Heracle nu ar fi fost uşoară. N-a îndrăznit să-i stea prea tare împotrivă, dar i-a răspuns viclean:

— Poţi să mi-l iei, Heracle, dacă te simţi în stare să mi-l dobori pe Cerber, fără să lupţi cu arme.

— Las ghioaga la o parte, nu folosesc nici arc, nici paloş şi nici lance. Cu mâna ţi-l dobor! a mai rostit Heracle.

Şi s-a şi repezit. L-a înşfăcat pe Cerber, temeinic, de grumazuri, şi l-a strâns ca-ntr-un cleşte. Şerpii lui şuierau şi încercau să-l muşte. Coada i se zbătea. Însă era-n zadar. L-a strâns atât pe Cerber, atât l-a gâtuit, până ce şi-acest monstru s-a prăvălit ca mort.

— Lasă-l! a strigat Hades. Lasă-l! L-ai biruit. Poţi să mi-l iei, Heracle, numai nu-mi omorî pe bietu-mi câine, Cerber.

Şi-atunci, eroul nostru l-a aruncat pe-un umăr pe câinele lui Hades, şi-a pornit spre Micena, spunându-i la plecare zeului din Infern:

— Nu fi mâniat, Hades, că ţi-am înfrânt pe Cerber. Şi moartea uneori o putem birui, dacă o înfruntăm, dar pe un biet căţel, care-i paznicul ei!

Pe drum, pe cât se spune, din gurile lui Cerber a picurat venin, şi de pe trup o spumă. Era sudoarea lui. Unde au căzut spuma sau verdele venin, au crescut buruiene: cucută, mătrăgună. Tot ce-i otrăvitor. Şi-aşa, după legendă, s-au ivit plantele veninoase.

Auzind Euristeu că a sosit Heracle cu Cerberul pe, spate, înspăimântat de moarte şi tremurând ca varga, a sărit în butoi. În butoiul de-aramă, unde se ascundea de câte ori Heracle aducea câte-un monstru – tot din porunca lui. Şi de-acolo ţipa:

— Du-l înapoi, Heracle. Du-l înapoi, te rog. A fost numai o glumă. Ce să fac eu cu Cerber? Nu am câini destui? Du-l înapoi lui Hades. Te rog acum ca prieten. Nici nu-ţi mai sunt duşman.

S-a-ntors din nou Heracle în Infernul lui Hades şi i-a zvârlit dulăul în peştera de piatră unde sălăşluia.