Încă o noapte

În acest timp venise noaptea. Ulise sta pe lângă vatră şi Penelopa, întristată, cu ochii-n lacrimi, s-apucase să-i povestească drumeţului cât suferise de amarnic în aceşti douăzeci de ani.

Dar peţitorii, de-astă dată, puneau la cale să-l ucidă pe Telemah, feciorul ei şi-al lui Ulise, de nu se învoia s-aleagă dintre ei pe viitoru-i soţ.

— Mâine va fi această ziuă, spunea mâhnita Penelopa. Am fost silită de ei toţi şi mă tem pentru Telemah. Însă şi eu am hotărât că nu e demn să-mi fie soţ acela care n-ar putea să-ndoaie arcul lui Ulise. Căci iată, am să pun în luptă securile pe care bietul Ulise le-nşiruia în sală, câte douăsprezece. El, stând departe, arunca săgeata; şi ea trecea prin toate găurile de la securi ²² . Acum la încercarea asta am să-i pun să se întreacă peţitorii. Şi-acela, oh! acela care va întinde arcul şi va răzbate, cu săgeata, toate securile, va trebui să-mi fie soţ. Nu voi avea ce să mai fac.

— Să nu amâni această luptă, Penelopa, o sfătuia drumeţul pe regină. Eu ştiu că-ţi va sosi bărbatul mai înainte ca peţitorii tăi să-ntindă arcul şi repedea săgeată să străbată prin găurile-acelea din securi.

— Aş vrea să fie astfel, spunea ea, şi lacrimile îi umpleau iar ochii.

În acest chip a mai trecut o noapte. De dimineaţă, au venit cu fală toţi peţitorii la palat. S-au apucat întâi şi-ntâi de-ospăţ. Apoi, cu jale, Penelopa a adus arcul lui Ulise. Telemah, care ştia taina, a-nfipt securile la rând, şi peţitorii au luat arcul. L-au luat şi-au încercat să-ndoaie, cât de puţin, struna lui tare. Ce n-au făcut? Cât s-au silit! L-au încălzit la foc, în vatră. I-au uns şi struna cu grăsime. Însă nimic, şi iar nimic. Arcul parcă era de piatră.