Pedepsirea peţitorilor

În acest timp orânduise Ulise, prin fiul lui, să se închidă poarta casei. Să nu mai poată fugi nimeni. Şi a grăit spre peţitori:

— Daţi-mi şi mie puţin arcul. Aş vrea să îmi încerc şi eu puterea.

— Tu, cerşetorule, au strigat ei, nu ţi-e destul că te-ndurăm aici? Vrei să te pui cu noi la rând, bărbaţi mai tineri şi mai plini de fală?

Şi erau gata să-l lovească pe Ulise.

A mijlocit însă, cu milă, Penelopa, spunând că nu e drept să se arate atât de aspri cu un oaspe, ce vrea numai să îşi măsoare forţa cu-a tuturor, după dreptate.

Văzând că se apropie ceasul, Telemah a cerut reginei să urce sus, în încăperi. Şi-a poruncit să i se dea arcul cel greu drumeţului, deşi toţi peţitorii strigau tare şi îl ameninţau cu moartea.

Ulise-a luat în mână arcul, l-a încordat şi-a tras în ţintă… Toţi au rămas înmărmuriţi.

— Vezi, Telemah, a zis atunci Ulise, iată că n-am greşit, nici n-am trudit prea mult cu arcul, deşi sunt mai bătrân. Puterea mi-e încă deplină. Nu e, cum mă defaimă peţitorii. Şi-acum e vremea să gătim ospăţul!

Astfel rosti Ulise şi făcu semnul de luptă către Telemah. Acesta înşfăcă o sabie şi-o suliţă mai ascuţită şi veni lângă tatăl său.

O! Ce-a mai fost! Ulise a sărit pe prag, răsturnând tolba la picioare şi, luând săgeţi de jos, porni să tragă.

Şi cel dintâi şi cel mai rău dintre tâlharii peţitori a căzut mort, cu o săgeată-nfiptă în grumaz.

Cine putea să lupte cu Ulise? Cine putea să-nfrunte pe viteazul care era atât de încercat?

Vuietul greu al bătăliei se auzea până departe. Viclenii peţitori gemeau, fugeau înfricoşaţi pe lături. Privirea regelui Ulise îi străpungea ca un cuţit, şi ar fi dat orice pe lume să poată alerga prin porţi, să nu-l mai vadă pe Ulise, care le răsplătea purtarea.

Până la urmă, într-un ceas sau două, sau, poate, mai puţin, Ulise, ajutat cu sârg de fiul său şi două slugi, ce şi-au recunoscut stăpânul, i-au nimicit pe peţitori.

Slugile au primit poruncă să zvârle leşurile-ncolo. Ulise s-a spălat de sânge şi s-a înfăţişat soţiei:

— Eu sunt Ulise, m-am întors!

Ei încă nu-i venea să creadă că este el, cel aşteptat atâta timp. Tot se temea că s-ar putea să fie vreo-nşelăciune. Inima îi bătea de teamă. Dar când Ulise i-a rostit cum îşi făcuse singur patul, la nunta lor, dintr-un măslin, împodobit cu flori de-argint, de aur şi de fildeş alb, regina s-a încredinţat. Numai Ulise ştia taina.

Ce bucurie-a fost, nu spun, că-i lesne de închipuit!

Ulise, cât era de tare, plângea ca un copil, ţinând în braţele-i mult încercate pe scumpa, credincioasa lui soţie. Iar ea-l ţinea de gât cu braţe albe.

Şi mulţi, mulţi iscusiţi poeţi au luat atunci lirele-n mâini să cânte isprăvile eroului Ulise. Dar nimeni n-a ştiut cu atâta farmec şi-atâta de zguduitor, ca marele Homer, să cânte-n versuri dorinţa vechilor elini de-a-nvinge soarta – atunci când era duşmănoasă – de-a birui orice primejdii prin isteţime şi curaj.