Planul făurit împreună cu Telemah

Și-a stat Ulise la Eumeu, în ospeţie, toată noaptea. Când s-au ivit pe mare zorii, s-a arătat şi Telemah, venind cu o corabie. Ulise i-a ieşit-nainte. L-a cunoscut numaidecât, căci era tocmai cum fusese Ulise-n vremea tinereţii.

După puţină cumpănire, Ulise i-a spus cine este. Tată şi fiu s-au strâns în braţe. Şi tatăl n-avea ochi destui să-şi vadă şi să-şi mângâie feciorul. Crescuse mare şi puternic. Îl cerceta la trup, la faţă, şi tot rostea:

— Mă bucur, Telemah, că eşti voinic. Acum ne pregătim şi de răsplata netrebnicilor peţitori.

Apoi, în taină-au făcut planul. Nu trebuia să afle nimeni că el, Ulise, s-a întors. Şi cel dintâi s-a dus acasă feciorul, Telemah, voios cum nu fusese pân-atuncea sărmanul tânăr niciodată.

În urmă, a sosit Ulise în hainele de cerşetor. Când a intrat la el acasă, inima îi bătea să-i spargă pieptul, nimic alta. Pe poarta asta se pornise cu douăzeci de ani în urmă. Şi iată, dup-atâta vreme, îi era dat s-o vadă iar.

În poarta casei sta un câine, sleit, bătrân, aproape mort. Cum a simţit însă c-atinge, cu paşii, lespedea, Ulise, câinele a ridicat capul, încet, încet, şi l-a privit. În ochii lui plini de credinţă a licărit o luminiţă. A încercat să dea din coadă şi să-şi arate bucuria. Era bătrânul câine Argos, ce îl slujise pe Ulise şi-l aşteptase să-l mai vadă. Acum, privindu-l cu iubire, bătrânul câine a-nchis ochii.

Înverşunat parcă mai rău, Ulise a pătruns în sala unde-i benchetuiau duşmanii. În hainele de cerşetor, s-a prefăcut că-i este foame şi le-a cerut o-mbucătură.

Şi ei, râzând în hohote, i-au dat nişte resturi de carne; dar l-au lovit, şi l-au batjocorit cu vorbe care de care mai urâte.

Aflând regina Penelopa că-n casa ei un biet milog, fiindcă ceruse de mâncare, a fost bătut şi înjosit, s-a mâniat fără măsură. A dat poruncă unei roabe, bătrâna doic-a lui Ulise, să-i pregătească un pat moale drumeţului, să s-odihnească. Iar mai-nainte, după datini, să-i spele-ntr-un lighean de-aramă picioarele preaostenite.

Bătrâna doică Euricleea a pregătit patul cel moale; dar vrând să-l spele-n apa caldă pe cerşetor, simte la gleznă-o cicatrice. O cicatrice cunoscută, pe care o avea Ulise de când o fiară îl rănise, odată, la o vânătoare.

I se păruse ei ciudată şi faţa cerşetorului.

— Ulise eşti, stăpâne drag! rosteşte-n şoaptă Euricleea.

Dar el îi pune peste buze palma şi-i face semn să tacă. Îi porunceşte să nu scoată nici un cuvânt, să nu se afle că s-a întors – până ce dânsul nu-şi isprăveşte pedepsirea celor ce-i pângăreau căminul.