Începe cearta între cele trei zeiţe

L-o fi văzut, pesemne, Hera sau Afrodita sau Atena! L-au ridicat şi au citit slovele-acelea otrăvite, scrise de certăreaţa Eris, şi fiecare-o fi rostit:

— E mărul meu. Daţi-l încoace!

— Ba e al meu, că-s mai frumoasă!

— Nu-i al nici uneia. I-al meu. Zeus. nu vrei tu să ne faci dreptate?

Şi tot aşa. Nu ştiţi cum este atunci când se porneşte sfada? Feţele parcă sunt schimbate. Vocile-s tari şi ascuţite. Răsuna vorbe deloc blânde, sudălmi şi uneori blesteme.

Aşa şi cele trei zeiţe strigau mereu spre adunare să li se spună care este cea mai frumoasă dintre ele. Zeii erau prevăzători. Să spună Hera sau Atena, se supăra rău Afrodita. Să zică-atunci că Afrodita, se mâniau zeiţa Hera, ca şi Atena, deopotrivă.

— Ştiţi ce? a spus măreţul Zeus. Un singur om poate s-arate care-i deplinul adevăr.

— Cine-i acela? au zis ele, întărâtate, într-un glas.

— E Paris. Paris de la Troia, cel ce se află-acuma pe Ida. S-a dus ca să-şi revadă-n munte cirezile ce le-ngrijea, pe când era un păstor simplu, şi nu un prinţ cum este azi.

— Cum îl găsim? a întrebat zeiţa Hera.

— Hermes, pristavu-mi de credinţă, vă va călăuzi pe toate, i-a dat răspuns marele Zeus. Hermes! Călăuzeşte-le spre Ida, arată-le cine e Paris! Şi fă ce-oi face ca flăcăul să dea zeiţelor răspuns.

Dar Hermes, preaşiretul Hermes, era neîntrecut în toate.

— Lasă, stăpâne, i-a grăit, să nu ai nici un fel de grijă. Voi şti eu să-mi fac bine slujba, şi Paris o să dea răspunsul, chiar astăzi, după cum ţi-e voia.

Şi – pentru că nunta cea mare, oricum, tot fusese stricată de Eris, de zeiţa vrajbei, care juca de bucurie în faţa peşterii lui Hiron – Hermes a spus către zeiţe:

— Veniţi cu mine să v-arăt pe tânărul judecător, feciorul regelui din Troia. El o s-aleagă dintre voi pe-aceea care-i mai frumoasă.

Şi Hermes cu zeiţele s-au urcat pe un nor de aur. Norul s-a ridicat în slăvi, şi n-au trecut decât trei clipe şi norul a ajuns pe Ida.